Monolog

- Ei da, ce-ai facut?! ... si sa nu-mi spui ca n-ai facut nimic ca stii bine ca nu-i asa!

- Am facut doar ce-am simtit, atunci si acum ...

- Si, unde te-a adus asta? Unde te-a dus toata panica ta si toate temerile? Ce-ai realizat cu ele? Sigur, poate te-au facut mai inteleapta dar stii bine ca intelepciunea nu-ti tine de cald in noptile friguroase.

- Dar asa ma simt libera si fericita

- Esti fericita, sigur, asta iti repeti in fiecare seara inainte de culcare si e primul gand care-ti revine in minte atunci cand te trezesti, asta le spui si lor ca sa ii linistesti ... ca esti fericita. Ei bine, esti? Esti fericita cu adevarat???

- Pai ... cred ca da ...

- Daca erai fericita pana acum o simteai, nu credeai, daca erai pana acum fericita nu mai stateai in globul tau de cristal ci te aventurai in viata, daca erai fericita pana acum nu deveneai cinica si ironica si rece precum o piatra, nu te mai "hraneai" cu fericirea altora sau cu amintiri ... daca erai cu adevarat fericita pana acum plangeai si radeai in acelasi timp din cauza unui biet amarat care nu stie ce vrea de la viata, inloc sa plangi din cauza ta. Nu esti fericita, n-ai mai fost de mult, dar continui sa te amagasti asa spunandu-ti ca esti ok.

- Nu-i adevarat, sunt bine, acum sunt bine, intotdeuna am fost bine si o sa fiu bine.

- Nu a zis nimeni ca nu ai fi bine, am zis doar ca nu esti fericita ... bine nu-i de ajuns. Si sincer, e pacat, stii toata teoria, stii ce trebuie sa faci ... si totusi eziti, nu vrei sa revii la ce ai fost. te-ai inchis in tine si poate la inceput asta te-a speriat, dar pe parcurs ai observat ca ti-e bine asa, incepi sa te acomodezi cu singuratatea ta si cand n-ai mai putut nici asa ai inceput sa traiesti prin fericirea celor apropiati. Daca ei erau ferici, erai si tu ... traiai prin ei si inca traiesti asa. Ti se pare tie asta un mod de viata? Ce e mai grav este ca nimeni nu te poate ajuta, doar tu o poti face si pana acum ai refuzat sa te ajuti ... poate inca nu esti pregatita, poate ranile nu ti s-au vindecat complet, dar trebuie sa realizezi ca "prapastia" are un final si la un moment dat va trebuii sa faci fata lumii de care te-ai izolat complet ... si cu cat te adancesti mai mult acum cu atat mai greu o sa-ti fie atunci sa te ridici! Nu te mai teme, o viata ai, traieste-o, pentru ca daca nu o s-o traiesti tu, nu o va face nimeni pentru tine.

Nu astepta un Fat-Frumos pe-un cal alb care sa te duca intr-un castel, iesi din bula ta si mergi singura spre un castel, poate pe parcurs ai sa intalnesti vreun print sau poate un broscoi.

Renunta la bula ta si risca ... indragosteste-te aiurea, in tramvai, la facultate, pe strada, renunta la temerile tale copilaresti pentru ca toata lumea le are. Renunta la trecutul care te-a inchis in tine.

Sper sa reusesti sa-ti gasesti cu adevarat libertatea si fericirea in cea mai pura stare, sper sa gasesti puterea de-a mai iubii din nou si daca ai uitat cum e sa traiesti ... invata, invata ca si cum te-ai renascut.

Eu astept, eu voi fi in continurea aici, pana te vei salva!

100% eu

In ultimul timp am ajuns la concluzia ca noi, oamenii, ca specie, indiferent de culoare, de sex sau religie, suntem din ce in ce mai complexati. Pe vremurile de demult oamenii erau mult mai simpli, aveau mult mai putine pretentii si standardele ceva mai joase. Dar odata cu evolutia omenirii si a societatii am devenit din ce in ce mai complexati de imaginea noastra. Vrem sa fim cat mai apoape de perfectiune si in incercarea noastra de a atinge aceasta perfectiune ne modificam, ne operam, ne mutilam pentru a ajunge, in final, ceva ce nu suntem cu adevarat, ceva ce nu ne reprezinta personalitatile.

Iau ca exemplu fetele care incep cu doua-trei operatii, saracele vor sa isi faca schimbari cat mai mici si nesesizabile, dar se trezesc sa vor mai mult si mai mult pana cand nici ele nu mai stiu cine sunt.

Nu inteleg, nu pot, sau poate, nu vreau, logica mea nu " duce" pana acolo pentru ca eu sa pot intelege de ce sunt fetele astea atat de complexate. Da, sigur, nu ma consider perfecta, sunt constienta ca nu sunt niciun fel de Angelina Jolie de Romania, dar am invatat sa imi accept defectele si sa ma bucur de mine asa cum sunt. Pana la urma nu sunt stramba, am doua maini si doua picioare, asa cum e firesc, sunt complet normala. Sunt constienta ca se poate mult mai rau de atat, dar si mai bine.

Dar fetele astea nu sunt asa si incep din frageda pruncie cu mici tertipuri de michiaj, de coafura, cu unghii frumos ornate (mai ceva ca ouale de Pasti) si incet, incet, odata cu intrarea in adolescenta isi modifica culoare parului, a ochilor si ajung sa se plastefieze. Par de plastic, gene de plastic, unghii de plastic, sani de plastic, etc.

Din oameni cu personalitate si caracter, cu defecte fizice complet normale, ajung niste umbre ale societatii, ajung sa semene toate intre ele si in cele din urma ajung sa formeze o turma frumos parfumata si aranjata, ajunge sa se considere perfecte, fizic ... caci psihic au aceste complexe obsesive ce le situeaza la polul opus frumusetii sau normalitatii.

Pe langa complexul asta de a plastefia fiecare particica a corpului ele mai vor sa fie si extrem de slabe, anorexice. De ce? Pentru ca nu au pic de incredere in ele si felul in care arata, nu au caracter si curajul de a se afisa asa cum sunt cu adevarat.

Acum nu o sa fiu ipocrita sa spun ca eu nu complet pe langa aceste "obiceiuri" pentru ca, pana la urma, nicio fata/femeie nu este. Da, ma machiez si eu, dar o fac pentru mine, pentru imaginea mea si nu o fac atat de mult incat sa ma "alterez" complet. Primele mele incercari in acest domeniu au inceput pe la 16 ani ( destul de tarziu daca stau sa ma gandesc cum pustoaicele de 13-14 ani arata astazi de 20 din cauza transformarilor pe care si le fac).

Si chiar daca am inceput sa ma "feminizez" la 16 ani am inceput cu o mica teama, nu pentru intregul proces prin care treceam, ci pentru ca atunci cand ma machiam mi-era teama ca daca o sa ma remarce cineva, o sa remarce acea persoana "cosmetizata", nu pe mine, nu naturala. Si pana la urma aveam dreptate pentru ca orice femeie aranjata este frumoasa, dar una naturala ... e mai dificil.

Si da, sunt slaba, dar asta nu pentru ca mi-o doresc, nu pentru ca tin vreun fel de regim sau pentru ca merg la sala, ci pentru ca mama natura a fost blanda cu fizicul meu. Dar nu asta conteaza, nu cat de slab sau cat de gras esti, ce masura porti la pantaloni, pentru ca fiecare persoana are farmecul ei, indiferent de numarul kilogramelor.

Fiecare defect al omului are o calitate care creaza o balanta intre calitati si defecte si in plus, daca stii sa iti valorifici acele calitati atunci chiar esti o persoana castigata.

In concluzie, nu inteleg si nu cred ca o sa ajung sa inteleg gandirea femeilor care doresc sa fie un fel de Frankenstein al lumii moderne. Prefer o minte sanatoasa intr-un corp imperfect decat o minte "bolnava" intr-o carcasa aparent perfecta, pe care societatea o considera frumoasa, dar nu si eu.

Eu aleg sa fiu naturala cu defecte si calitati, prefer sa raman "neplastefiata" ca sa pot fi eu. Poate o sa fiu considerata o ciudata pentru ca nu-mi doresc o imbunatatire sau un erou pentru ca am reusit sa ma multumesc cu ceea ce mi-a daruit Dumnezeu si mama, prin nastere!

Poveste

Era mica si naiva, copilaroasa si totusi matura, necoapta, inalta si slabuta, cu parul negru si ochi caprui ... cu inima plina, cu sufletul cald, cu zambetul crud, inca prinsa in bratele copilariei din care incerca sa se scuture spre adolescenta ...

Asa l-a intalnit pe el, un el la fel de slabut, blondut, cu ochi albastri, dar cu privirea ceva mai agera, cu sufletul ceva mai trist, caci era un baiet ratacit cu sufletul ceva mai inchis si inima mai rece; s-au intalnit in prima zi de liceu si prima oara cand l-a vazut s-a gandit cat de ingrozitor ar fi daca vor fi colegi de clasa, caci nu era prea incantata de aspectul lui fizic, dar prea putine stia ea atunci si prea multe avea sa descopere. Habar nu avea ca acel baiat pe care l-a ocolit aproape jumatate de an avea de ii devina bun prieten, coleg de banca ... va devenii persoana careia ea ii se va confesa, ii va cere sfaturi si pareri, ca va iesi cu el si spre surprinderea ei se va simtii si bine, iar apoi incet, incet va devenii geloasa pe toate fetele care vorbeau sau stateau cu el, va devenii dependeta de tovarasia lui ... habar nu avea, in naivitatea ei, ca acel baiat cu care nu vroia sa aiba de-a face urma sa ii devina iubit.

Habar nu avea ca urma sa se indragosteasca de el fara sa isi doreasca asta, fara sa stie cu adevarat ce insemna sa iubesti, ca va avea fluturi in stomac atunci cand il va saruta, habar nu avea ce insemna sa devina dependenta de parfumul lui, de mana lui, de privirea si "te iubesc-ul" lui.

Nu realiza ce avea sa urmeze si totusi povestea se derula destul de rapid, cel putin partea frumoasa, si cu timpul dezamagirea isi facea loc in povestea lor. Cu o minciuna azi, cu doua maine ... dar in incapatanarea ei nu vroia sa renunte, nu putea sa il lase, vroia sa il salveze de toti demonii lui, vroia sa il schimbe in ceva mai bun, mai onest, mai adevarat ... desi o ranea in fiecare zi, cu un glas dulce si cu priviri plapande, o ranea fara pic de mila sau remuscari. Iar ea ... ea nu renunta pentru ca simtea ca nu poate traii fara el, nu putea sa se plimbe pe strada singura pentru ca fiecare loc ii amintea de "ei", nu putea sa isi asculte melodia preferata caci era melodia "lor" ... nu putea respira fara el. Dar el era prea orb si continua sa o raneasca pana cand ea n-a mai simtit, nu a mai simtit gelozie sau nervi, nu s-a mai simtit mintita sau inselata, nu s-a mai simtit iubita ,dar a simtit ca nu mai poate iubii, cel putin nu pe el. Acum el devenise demonul ei de care vroia sa scape cu disperare, iar ele devenisera fantomele trecutului lui care ii invadau ei prezentul.

Asa ca s-a oprit ... s-a oprit din plans, incetase sa mai spere ca mai poate salva ceva, incetase sa mai il salveze. S-a oprit si realizase ca de mult nu il mai iubea, doar traia cu sentimentul de obisnuinta, realizase cat de mult o ranea si ce mod bolnav avea el de a o iubii. Realizase ca pana la urma, fizic, era bine, fizic putea continua, plamanii o ajutau sa respire fara el, picioarele o ajutau sa mearga mai departe, ochii o ajutau sa vada si altceva, iar inima continua sa bata fara el. Doar locul ala din interiorul ei, cel din care pornea durerea insuportabila, din care porneau lacrimile si noptiile nedormite, doar acel loc o tinea "tintuita" in trecut, dar stia ca timpul va sterge tot iar durerea avea sa se evapore si totul va fi ca inainte sa il fi cunoascut pe acel "robotel".

Cu timpul totul a trecut, ranile ei s-au vindecat, lacrimile s-au uscat si ele de mult, acum poate sa zambeasca din nou, isi poate povestii prima poveste de dragoste pe care a trait-o fara niciun fel de regret sau durere, acum il poate privii pe el in ochi fara pic de compasiune sau urma de dragoste, poate sa priveasca in viitor fara ca el sa apara in "ecuatie", acum nu mai e naiva si nici copil, acum e libera de ele, de el, de amintiri si miresme ... acum e libera si fericita!

Chaos, my chaos!

Am incercat sa inteleg ce simt, ce vreau si ce gandesc ... dar cum realitatea mea se schimba in fiecare zi, evident nu am ajuns la nicio concluzie. Nu, nu stiu ce vreau cu adevarat, doar banuiesc... nu, nu inteleg nimic din ceea ce ar trebuii, din ce se intampla in jurul meu sau cu mine. Sunt aruncata de prea mult timp intr-un haos cu care am ajuns de-a lungul timpului sa ma obisnuiesc, sa mi se para firesc ... fara haosul meu totul mi se pare un hoas. Fara temerile mele totul imi pare infricosator .

Am inceput sa traiesc si sa simt fiecare zi prin bataile inimii, prin freamatul gandurilor invalmasite ... prin zambete aruncate trecatorilor, prin bataia vantului.

Nu stiu ce imi doresc azi, nu voi stii nici maine, nu stiu ce iubesc astazi sau ce voi ura maine ... sunt pierduta intre anii adolescentei ... rebela, agitata, fara niciun loc de care sa apartin, pe care sa il pot numii "al meu", pierduta in tumultul agitatiei si forfotei, al gandurilor, fara planuri, vise sau sperante ... doar clipe.

Sunt pierduta printre persoanele din jurul meu care s-au atasat de mine, care simt ceva fata de mine, care au asteptari de la mine ... sa fiu eu cea care ii va purta pe aripile iubirii intr-o lume calma, roz si plina de siguranta, care au senzatia ca se pot baza pe mine, pe sentimentele mele si latura mea plina de afectiune .Nu, eu nu sunt asa sau nu mai sunt asa ... fiecare por al corpului meu tipa spre independenta si indiferenta: "nu, nu vreau sa ma suni in fiecare zi, nici mesaje de noapte buna nu vreau sa primesc, nu vreau sa-mi spui cat sunt de frumoasa, nu vreau sa ma tii de mana pe strada si nu, nu vreau sa ne vedem in fiecare zi. NU vreau sa stiu ca apartin cuiva, nu vreau sa depind de telefonul sau mesajul tau, de intalnirea cu tine, de "te iubesc"- ul tau, de parfumul tau, de sarutul tau" ... Nu vreau sa apartin, refuz sa depind de o silueta, de o umbra.

O data-n viata vreau sa fiu EGOISTA si sa apartin doar de propria-mi persoana, sa depind doar de mine, sa zambesc cand vreau, sa plang cand pot ...

La Vama Vecheeeeeeee ...

Am plecat la mare caci orasul asta prafuit ma sufoca cu griul lui obsedant, cu oamenii lui toropiti de atata caldura si am plecat pentru ca in fiecare dimineata marea isi trimitea mesagerii, niste pescarusi care ma trezeau in fiecare dimineata cu strigatele lor si care se asezau pe blocul de vis a vis, parca sa-mi faca in ciuda. Ma uitam orbita de soare si putin chioara de somn la ei si ma gandeam: "Ce cautati voi aici, peste marea asta gri de ciment, cand locul vostru e acolo, peste intinderea aceea albastra? De ce veniti sa ma ispititi cu zborul vostru lin cand eu sunt un simplu muritor ce trebuie sa calce in picioare in fiecare zi asfaltul asta topit? De ce veniti aici, unde sufletul se sufoca si se evapora cand puteti sta acolo ... unde simt ca plutesc si zbor odata cu voi?" Nu i-am intrebat niciodata ce cauta aici, convinsa fiind ca vin pentru mine.

Asa ca am plecat vineri cu trenul de doua noaptea cu pescarusii pe urmele mele, probabil, "cu mare-n suflet si cu scoica mea", cum bine spunea Chirila, am fugit si m-am refugiat acolo, in imensitatea infinita a marii si a cerului.

"AM AJUNS LA MAREEEE" a tipat o voce din interiorul meu dar a tipat atat de tare incat m-au auzit pana si pescarusii in inaltul cerului ... am ajuns pe plaja, m-am dezbracat de haine, de inhibitii, de complexe, de griji, de oras, de gri si de tot ce imi incarca mintea pana in momentul ala si am lasat soarele sa ma imbratiseze cu caldura lui si marea, cu valurile ei inspumate, sa ma poarte ... departe de tot ceea ce sunt, de toti cei care ma stiu, de toti cei pe care ii stiu ... "du-ma departe, undeva unde nimeni nu ma cunoaste, unde nici eu nu mai stiu cine sunt. Poarta-mi corpul fraged acolo unde nimeni nu a fost, in necunoscut, du-ma odata cu pescarusii tai, eu in apa si ei pe cer" .

Am ajuns la mare, am ajuns in Vama si mi-am eliberat mintea si sufletul de toate apasarile care m-au incercat pana atunci ... eram inca un trup rumenit de soare, afundat in nisip si fericire.

Am fost la mare, acum sunt tot in orasul asta obosit fara de care nu cred ca as putea sa supravietuiesc pentru ca reprezinta un rau necesar, printre betoanele astea incinse care emana si mai multa caldura, acum sunt tot aici ... in conserva mea incinsa, dar sunt cu marea in suflet, cu mirosul ei putin sarat in nari, cu sunetul valurilor in timpane, cu pielea cafenie si dunga de la slip ... untill next time: don't forget me cause I know I won't!

Fragment de vis ...

Suflet cald tu imi stii toate dorurile, ochi plapanzi , voi stiti cum sa ma cititi dintr-o privire ... s-a asternut "cearceaful" de praf al anilor peste zambetele noastre naive de copile fragile ce cantau sub clar de luna, peste secretele, promisiunile si visele noastre, iar noi tot aici am ramas. Acum stam si depanam cu nostalgie fiecare moment in care cresteam una in ochii alteia, fiecare simtire noua care ne incerca sufletele plapande in adierile verilor petrecute acolo, departe de marele oras aglomerat de rautati. Acolo, in refugiul nostru, printre copacii care infloreau roz in fiecare primavara, unde cerul instelat ne "privea" in fiecare seara si mirosul ierbii ne invada plamanii, au inflorit sufletele noastre ca doua flori de cires.

Acolo visam la anii adolescentei care ni se pareau asa de interesanti caci eram in graba sa ne maturizam, acolo ne cocotam prin copaci visand ca suntem super eroi, acolo ne jucam de-a v-ati ascunselea dupa acel tei enorm care ne scalda in parfumul lui vara de vara, acolo stateam o zi intreaga urcate intr-un cires primavaratec si ne infruptam cu mult asteptatele fructe, acolo cantam, acolo ne certam ...acela era universul copilariei noastre in care nimic nu ne putea ranii, unde soarele ne scalda in lumina lui in fiecare zi. Acolo era locul nostru de poveste.

Acum, aproximativ 15 ani mai tarziu, stam umar langa umar si ne intrebam nedumerite unde s-au dus anii, caci totul s-a schimbat intr-o clipa si am ajuns acele adolescente rebele care visam sa fim, dar parca nu e atat de grozav pe cat ne imaginam sa fie. Acum suntem pierdute in vartejul vietii, una cu sufletul pustiit, cealalta cu sufletul prea incarcat, una rebela si cu capul in nori, cealalta tinzand spre echilibru. Suntem asa cum am fost, asa cum visam sa fim si suntem impreuna dupa atata amar de vreme ... nici macar 15 ani si distanta nu au reusit sa distruga ce s-a format in acel mic colt de Paradis al copilariei noastre.

Acum ne refugiem intr-un weekend, din cand in cand si visam un vis care totusi a fost mult prea real.

Ps: nu credeam ca voi ajunge sa imi doresc sa dau timpul inapoi sa fim din nou acolo, nu credeam ca o sa imi doresc sa mai fiu din nou copil si totusi imi lipseste atat de mult acea perioada a vietii noastre in care totul era clar si nepatat de incertitudini, lacrimi si promisiuni nerespectate.

Copilul vietii

"Ascunde-te in spatele zambetului larg, in spatelelor ochilor care oricum iti tradeaza tristetea, caci ochii sunt oglinda sufletelui, sterge-ti urma lacrimilor de pe obraji si spune ca totul este bine."

Asa se mintea ea in fiecare zi cand isi punea "masca" vietii si se avanta in tumultul orasului, printre robotii pe care ii detesta atat de mult, dar cu care incepea sa semene in fiecare zi. Era la fel ca si ei pentru ca ii lipsea stralucirea ochilor din vremurile de demult, ii lipsea zambetul din care radia fericirea ...

Construise in juru-i o mare fortareata, zidita din lacrimi si sperante spulberate, in care spera sa fie protejata, in care se retrasese de lume, de tot ce o putea ranii sau dezamagii, in care lumina soarelui si glasul dulce al fericirii nu puteau patrunde. Isi construise o lume a ei in care traia mai mult amortita, se "hranea" cu amintirile care ii faceau sufletul sa tresalte, traia cu amintirea unei minunate si inocente copilarii cu cer albastru si o prietenie care ramasese pe viata. Se "hranea" cu amintirile unei iubiri prea copilaroase si tumultoase care ii lasase sufletul cicatrizat si obrazul patat de prea multe lacrimi, dar care o facea sa zambeasca ori de cate ori se gandea la intensitatea cu care a trait fiecare urma de sentiment, fiecare bataie a inimii, fiecare fior de gelozie sau tristete si fiecare farama de dor.

Se ascundea in spatele mersului hotarat si a stilului vestimentar neconventional, al comportamentului putin dur si rebel, pentru a crea iluzia perfecta e unei persoane de nepatruns, hotarate ... era iluzia perfecta si prea putini stiau sau credeau ca stiu adevarul despre ea, despre cum gandeste si ce simte.

Era copilul vietii, era naiva si egoista, era copil si femeie, sfanta si pacatoasa, inger si demon, blanda si rea, totul si nimic ... era yin si yang.