ti se pare absurd?

De multe ori m-am gandit la moarte, suna sinistru stiu, dar nu m-am gandit la modul sinucigas pentru ca mi se pare un renunt la viata, asa grea cum o fi, renunt in modul cel mai las posibil, iar eu nu sunt o lasa ... probabil sunt multe chestii dar stiu sigur ca nu sunt o lasa, nu renunt orice ar fi. Cum spuneam, de multe ori m-am gandit ca o sa mor, poate din cauza problemelor de sanatate, poate pentru ca ar putea da o masina peste mine, cine stie... ma fascineaza ideea asta pentru ca in fata mortii totul devine inutil, toate grijile de pana atunci, toate depresiile, toate greutatiile vietii se reduc la nimic. Toate par un fleac atunci cand stii ca in curand vei muri.
M-am gandit cum mi-as traii eu viata daca as afla ca mai am 0 luna sau jumate' de an si singura modalitate care mi se pare logica este sa traiesc. Intens, fara nicio remuscare, fara indoieli, fara regrete ... as sorbii fiecare picatura de viata pe care trupul meu o poarta pana n-ar mai ramane nimic, pana cand moartea n-ar mai avea ce sa ia, doar un corp, o bucata de carne rece, albita si tapana. poate gandesc morbid dar de ce sa nu fim realisti? nu suntem nemuritori! oricand pot muri, in fiecare secunda moare cineva pe glob ... oare in momentul asta cate persoane mor si de ce?
Ideea e ca murim oricat de bine ne-am prezerva, oricat de sanatos am manca, fara e-uri, fara tigari sau alcool sau droguri, oricat de mult sport am face, oricate medicamente am baga in noi, tot murim ... fie de o boala incurabila, fie calcati de o masina, de un infarct, fie omorati pentru un telefon mobil si cateva foi din portofel.
niciodata n-am inteles-o pe mama atunci cand imi spunea : "mananca fructe si legume, i-ati calciul, nu mai manca fast food, nu mai baga prostii in tine" , poate vorbea doar instinctul matern din ea, poate credea sau spera ca fiica ei sa fie nemuritoare, dar nu sunt... de ce? pentru ce? ma conserv ca intr-o bula? ca sa dea unu peste mine pe trecerea de pietoni in timp ce incerca sa isi schimbe postul de radio? sau pentru bolile pe care le pot mostenii de la bunicii mei? si avem in registrul de boli : alcoolism, cancer, diabet, boli de inima ... deci, pentru ce?
am vazut intr-un film o faza care mi s-a potrivit de minune: un tip si o tipa erau la un first date intr-un restaurant modest. tipul si-a comandat mancarea iar cand tipa a comandat a inceput cu desertul si apoi felul intai si doi. explicatia ei: desertul e cea mai asteptat parte a unei mese, de ce sa astepti atat ceva ce-ti doresti atat de mult? poate in timpul felului unu sau doi un asteroid loveste planeta si moare si nu apuca sa manance acel lucru pe care si-l dorea cel mai mult. e un scenariu putin tras de par, stiu, care sunt sansele sa loveasca un asteroid pamantul fara ca noi sa stim? putine, dar ideea este ca se poate intampla orice in timpul felului unu sau doi ...
prefer sa mor cu zambetul pe buze, nu vreau sa mor la 90 si nu stiu cati de ani chinuita intr-un spital sau eu mai stiu pe unde, unde pui ca ii mai chinui si pe cei dragi care au obligatia morala sa aiba grija de tine.
eu vreau sa mor stiind ca mor din cauza mea, din cauza greselillor mele, fara sa ma chinui eu sau pe cei la care tin. vreau sa mor stiind ca am mancat tot fast food-ul de pe planeta, vreau sa mor facand bungee jumping, sau cand sar cu parasuta, vreau sa mor pe un motor cu 200 si mult la ora.
nu-mi doresc sa mor, vreau sa imi traiesc viata, sa duc greutatile care-mi sunt scrise sa le duc, vreau sa vad si sa stiu tot ce se poate vedea si stii, dar nu vreau sa mor tintuita intr-un pat, condamnata de o soarta dura si incorecta sau de un sofer beat sau neatent. vreau sa mor din vina mea, nu a altora.

Momente si alcool

Cand eram mica credeam in dragoste, credeam in multe, dar mai ales in dragoste si stiam, desi nu intelegeam exact notiunea de dragoste, stiam ca atunci cand ma voi casatori, o voi face pentru tot restul vietii cu o persoana pe care o voi iubii cu adevarat si care ma va pretuii la fel de mult. Cum spuneam, habar nu aveam ce insemna dragostea aia, cunosteam doar dragostea parintilor... acum nici nu stiu ce sa mai cred. acum vad tot felul de porcarii pesimiste, dar cum as putea sa le vad altfel cand un baietel "ologit" sufleteste din cauza unor nu stiu ce drame din copilarie, m-a "ologit" spiritual la randul lui? cum sa mai cred in iubire adevarata, intr-o relatie pe bune, in suflete pereche, in "pana cand moartea ne va despartii" ? poate pana o sa ajung la pragul ala o sa-mi vina mintea la cap.
dam vina pe ei ca sunt niste porci si ei pe noi ca suntem ... cumva, dar totul se reduce la povestea cu :"cine a fost primul, oul sau gaina?" ... pe noi ne-au "ologit" niste copii care habar nu aveau de capul lor si ei la randul lor au fost "chinuiti" de alte fetite fraiere care nu stiau ce vor de la ele sau de la viata. si atunci eu pe cine sa dau vina? am obosit sa analizez situatia in cap la infinit sau sa ma invinuiesc, am realizat ca degeaba dau vine pe el pentru ca era doar un copil prost si imatur... dar tot imi raman "traumele" si pesimismul si ironia si rautatea si gustul ala amar ca mi-am luat teapa. tot imi ramane intiparita in minte imaginea aia patetica cand ii vad cum se tin de manute pe strada de parca isi declara dragostea in vazul tuturor, de parca ar conta, oricum el maine poate fi cu alta in acelasi loc, pentru nimeni n-o sa conteze. sau cand isi declara dragostea pe pereti sau pe net, prin avatare si statusuri ... NIMANUI NU-I PASA!!! maine poti sa minti, sa-nseli, ea doarme linistita ca i-ai dat un mesaj penibil cu "te iubesc, noapte buna" . ne casatorim, spunem "pana cand moartea ne va despartii" ...cine dracu mai crede asa ceva cand toata lumea schimba sotii, logodnicele, iubitele, ca pe sosete ...mai bine am spune "sper ca o sa te iubesc pana cand mor, dar nu promit nimic!" macar suntem sinceri de la inceput.
nu mai cred in nimic, nici macar in ziua de maine ca poate la noapte o sa mor, nu mai cred in dragoste pentru ca nu mai sunt mica si naiva, am vazut viata intr-una din crudele ei forme si m-a sictirit. nu mai cred in happy end-uri, cred doar in momente si alcool. poate era mai bine sa raman un copil fraier dar care credea in ceva, decat un adult ironic, cinic ... mai bine traiam o iluzie frumoasa decat un adevarat care, cateodata , devine al dracu' de dureros.

Cateodata privesc in gol si ...

... imi aduc aminte.
Acum cateva zile am fost martora, involuntar, a unei scene care mi-a miscat toata fiinta, m-a tulburat si m-a facut sa zambesc. M-a facut sa ma gandesc la trecut, unul foarte indepartat.
Pe un trotuar, la cati metrii de mine, statea o tiganca la 25-30 de ani cu doi copii, o fetita si un baietel in scutec, se bucurau si ei de weekend si de soare, inspirau adanc aerul murdat de Bucuresti, dar pareau veseli si indraznesc sa spun fericiti, in mediocritate lor intelectuala si financiara.
Stateau si se zgaiau la trecatori, se mai certau, pana cand de ei a inceput sa se apropie o duba incarcata cu lemne sau, mai bine zis, bucati de lemne, vechi, subrede, pline de cuie ruginite si indoite, ceea ce cred eu ca urmeaza sa devina agent termic pentru iarna. Se uitam cum se apropie duba de ei iar in momentul in care masina a ajuns in fata lor, fetita a inceput sa strice cat au tinut-o plamanii: "tataie, tataie, tataie!" . "Tataie" a coborat din masina si s-a dus ghiulea la fetita, a strans-o puternic in brate, a privit-o si i-a daruit o ciocolata mica, cumparata, probabil, din ultimii lui bani. Apoi l-a privit blajin si pe cel mic care scancea in bratele mamei lui.
Pentru cateva secunde toata scena m-a proiectat in trecut, atunci cand, si eu copil fiind, ieseam pe poarta in fuga direct pe ulita si saream in bratele bunicului meu, il strigam, il sarutam si ma aruncam cu bratele larg deschise spre plasa lui de rafie ca sa vad cu ce bunatati urma sa ma rasfete. Ma rasfata cu ceva dulce de fiecare data, negresit! Eram atat de mica incat tot acest episod mi se pare mai mult un vis decat o amintire; a trecut timpul si am ramas fara el, acum nu mai am inspre cine sa alerg, pe cine sa mai caut in traista, acum nu mai exista acea prezenta care sa ma rasfete cu dulciuri sau care sa ii spuna bunicii: "las-o daca nu mai vrea sa manance, n-o obliga!", caci el era cel care ma salva de la "torturile" bunicii atunci cand eram un copil "rau" si nu vroiam sa imi termin mancarea din farfurie.
A trecut timpul si eu cu greu imi mai amintesc scenele astea si atunci cand se intampla imi doresc atat de mult sa pot da timpul inapoi, sa fiu din nou acolo cu ei, sa fiu mica si fara griji, iar ei tineri si in putere ... imi doresc sa il cunosc din nou, imi doresc sa am cui spune: "tataie".

Dragostea nu-i o stiinta exacta!

... si cat mi-as dori sa fie!
Dupa indelungi discutii cu singura persoana care imi cunoaste sufletul pe de rost, cateodata mai bine decat mi-l cunosc eu, si contemplari interioare la ore tarzii din noapte, am ajuns la trista si demoralizatoarea concluzie ca dragostea nu-i o stiinta exacta. Nu-i pot aplica o formula sau un algoritm de calcul si gata, sa rezolv tot, sa stiu ce sa fac si cum sa procedez.
In schimb ma tortureaza si ma bulverseaza in ultimul hal, ma prinde in decizii din care eu nu stiu ce sa fac ... habar nu am!!! Nu am habar nici azi, nici maine, nici peste 3 luni ... si asa ma gasesc "prinsa" in situatii din care nu stiu cum sa scap sau, mai grav, daca vreau sa scap.
Si asa stau si imi consum neuronii zi si noapte prin discutii interminabile cu mine insumi in care ma intreb: "Ce dracu' vrei???!" si in secunda urmatoare raspunsul imi apare "HABAR NU AM !!!" ... cine se intreaba ce isi doresc femeile, raspunsul e simplu si la obiect: "Nu stiu" . Mi-as dorii sa vad tot alb-negru, totul sa se rezume la da sau nu, sa spun "stiu" in loc de "habar nu am", sa fiu mai hotarata in deciziile mele si mai decisa. DAR cum nu sunt perfecta, sunt asa, "defecta", indecisa, speriata, evaziva ...
In concluzie raspunsul meu, pentru cei care asteapta un raspuns de la mine, este nu stiu, poate voi stiti ce vreti si ce nu, poate voi sunteti decisi, hotarati ... eu, nu!

Monolog

- Ei da, ce-ai facut?! ... si sa nu-mi spui ca n-ai facut nimic ca stii bine ca nu-i asa!

- Am facut doar ce-am simtit, atunci si acum ...

- Si, unde te-a adus asta? Unde te-a dus toata panica ta si toate temerile? Ce-ai realizat cu ele? Sigur, poate te-au facut mai inteleapta dar stii bine ca intelepciunea nu-ti tine de cald in noptile friguroase.

- Dar asa ma simt libera si fericita

- Esti fericita, sigur, asta iti repeti in fiecare seara inainte de culcare si e primul gand care-ti revine in minte atunci cand te trezesti, asta le spui si lor ca sa ii linistesti ... ca esti fericita. Ei bine, esti? Esti fericita cu adevarat???

- Pai ... cred ca da ...

- Daca erai fericita pana acum o simteai, nu credeai, daca erai pana acum fericita nu mai stateai in globul tau de cristal ci te aventurai in viata, daca erai fericita pana acum nu deveneai cinica si ironica si rece precum o piatra, nu te mai "hraneai" cu fericirea altora sau cu amintiri ... daca erai cu adevarat fericita pana acum plangeai si radeai in acelasi timp din cauza unui biet amarat care nu stie ce vrea de la viata, inloc sa plangi din cauza ta. Nu esti fericita, n-ai mai fost de mult, dar continui sa te amagasti asa spunandu-ti ca esti ok.

- Nu-i adevarat, sunt bine, acum sunt bine, intotdeuna am fost bine si o sa fiu bine.

- Nu a zis nimeni ca nu ai fi bine, am zis doar ca nu esti fericita ... bine nu-i de ajuns. Si sincer, e pacat, stii toata teoria, stii ce trebuie sa faci ... si totusi eziti, nu vrei sa revii la ce ai fost. te-ai inchis in tine si poate la inceput asta te-a speriat, dar pe parcurs ai observat ca ti-e bine asa, incepi sa te acomodezi cu singuratatea ta si cand n-ai mai putut nici asa ai inceput sa traiesti prin fericirea celor apropiati. Daca ei erau ferici, erai si tu ... traiai prin ei si inca traiesti asa. Ti se pare tie asta un mod de viata? Ce e mai grav este ca nimeni nu te poate ajuta, doar tu o poti face si pana acum ai refuzat sa te ajuti ... poate inca nu esti pregatita, poate ranile nu ti s-au vindecat complet, dar trebuie sa realizezi ca "prapastia" are un final si la un moment dat va trebuii sa faci fata lumii de care te-ai izolat complet ... si cu cat te adancesti mai mult acum cu atat mai greu o sa-ti fie atunci sa te ridici! Nu te mai teme, o viata ai, traieste-o, pentru ca daca nu o s-o traiesti tu, nu o va face nimeni pentru tine.

Nu astepta un Fat-Frumos pe-un cal alb care sa te duca intr-un castel, iesi din bula ta si mergi singura spre un castel, poate pe parcurs ai sa intalnesti vreun print sau poate un broscoi.

Renunta la bula ta si risca ... indragosteste-te aiurea, in tramvai, la facultate, pe strada, renunta la temerile tale copilaresti pentru ca toata lumea le are. Renunta la trecutul care te-a inchis in tine.

Sper sa reusesti sa-ti gasesti cu adevarat libertatea si fericirea in cea mai pura stare, sper sa gasesti puterea de-a mai iubii din nou si daca ai uitat cum e sa traiesti ... invata, invata ca si cum te-ai renascut.

Eu astept, eu voi fi in continurea aici, pana te vei salva!

100% eu

In ultimul timp am ajuns la concluzia ca noi, oamenii, ca specie, indiferent de culoare, de sex sau religie, suntem din ce in ce mai complexati. Pe vremurile de demult oamenii erau mult mai simpli, aveau mult mai putine pretentii si standardele ceva mai joase. Dar odata cu evolutia omenirii si a societatii am devenit din ce in ce mai complexati de imaginea noastra. Vrem sa fim cat mai apoape de perfectiune si in incercarea noastra de a atinge aceasta perfectiune ne modificam, ne operam, ne mutilam pentru a ajunge, in final, ceva ce nu suntem cu adevarat, ceva ce nu ne reprezinta personalitatile.

Iau ca exemplu fetele care incep cu doua-trei operatii, saracele vor sa isi faca schimbari cat mai mici si nesesizabile, dar se trezesc sa vor mai mult si mai mult pana cand nici ele nu mai stiu cine sunt.

Nu inteleg, nu pot, sau poate, nu vreau, logica mea nu " duce" pana acolo pentru ca eu sa pot intelege de ce sunt fetele astea atat de complexate. Da, sigur, nu ma consider perfecta, sunt constienta ca nu sunt niciun fel de Angelina Jolie de Romania, dar am invatat sa imi accept defectele si sa ma bucur de mine asa cum sunt. Pana la urma nu sunt stramba, am doua maini si doua picioare, asa cum e firesc, sunt complet normala. Sunt constienta ca se poate mult mai rau de atat, dar si mai bine.

Dar fetele astea nu sunt asa si incep din frageda pruncie cu mici tertipuri de michiaj, de coafura, cu unghii frumos ornate (mai ceva ca ouale de Pasti) si incet, incet, odata cu intrarea in adolescenta isi modifica culoare parului, a ochilor si ajung sa se plastefieze. Par de plastic, gene de plastic, unghii de plastic, sani de plastic, etc.

Din oameni cu personalitate si caracter, cu defecte fizice complet normale, ajung niste umbre ale societatii, ajung sa semene toate intre ele si in cele din urma ajung sa formeze o turma frumos parfumata si aranjata, ajunge sa se considere perfecte, fizic ... caci psihic au aceste complexe obsesive ce le situeaza la polul opus frumusetii sau normalitatii.

Pe langa complexul asta de a plastefia fiecare particica a corpului ele mai vor sa fie si extrem de slabe, anorexice. De ce? Pentru ca nu au pic de incredere in ele si felul in care arata, nu au caracter si curajul de a se afisa asa cum sunt cu adevarat.

Acum nu o sa fiu ipocrita sa spun ca eu nu complet pe langa aceste "obiceiuri" pentru ca, pana la urma, nicio fata/femeie nu este. Da, ma machiez si eu, dar o fac pentru mine, pentru imaginea mea si nu o fac atat de mult incat sa ma "alterez" complet. Primele mele incercari in acest domeniu au inceput pe la 16 ani ( destul de tarziu daca stau sa ma gandesc cum pustoaicele de 13-14 ani arata astazi de 20 din cauza transformarilor pe care si le fac).

Si chiar daca am inceput sa ma "feminizez" la 16 ani am inceput cu o mica teama, nu pentru intregul proces prin care treceam, ci pentru ca atunci cand ma machiam mi-era teama ca daca o sa ma remarce cineva, o sa remarce acea persoana "cosmetizata", nu pe mine, nu naturala. Si pana la urma aveam dreptate pentru ca orice femeie aranjata este frumoasa, dar una naturala ... e mai dificil.

Si da, sunt slaba, dar asta nu pentru ca mi-o doresc, nu pentru ca tin vreun fel de regim sau pentru ca merg la sala, ci pentru ca mama natura a fost blanda cu fizicul meu. Dar nu asta conteaza, nu cat de slab sau cat de gras esti, ce masura porti la pantaloni, pentru ca fiecare persoana are farmecul ei, indiferent de numarul kilogramelor.

Fiecare defect al omului are o calitate care creaza o balanta intre calitati si defecte si in plus, daca stii sa iti valorifici acele calitati atunci chiar esti o persoana castigata.

In concluzie, nu inteleg si nu cred ca o sa ajung sa inteleg gandirea femeilor care doresc sa fie un fel de Frankenstein al lumii moderne. Prefer o minte sanatoasa intr-un corp imperfect decat o minte "bolnava" intr-o carcasa aparent perfecta, pe care societatea o considera frumoasa, dar nu si eu.

Eu aleg sa fiu naturala cu defecte si calitati, prefer sa raman "neplastefiata" ca sa pot fi eu. Poate o sa fiu considerata o ciudata pentru ca nu-mi doresc o imbunatatire sau un erou pentru ca am reusit sa ma multumesc cu ceea ce mi-a daruit Dumnezeu si mama, prin nastere!

Poveste

Era mica si naiva, copilaroasa si totusi matura, necoapta, inalta si slabuta, cu parul negru si ochi caprui ... cu inima plina, cu sufletul cald, cu zambetul crud, inca prinsa in bratele copilariei din care incerca sa se scuture spre adolescenta ...

Asa l-a intalnit pe el, un el la fel de slabut, blondut, cu ochi albastri, dar cu privirea ceva mai agera, cu sufletul ceva mai trist, caci era un baiet ratacit cu sufletul ceva mai inchis si inima mai rece; s-au intalnit in prima zi de liceu si prima oara cand l-a vazut s-a gandit cat de ingrozitor ar fi daca vor fi colegi de clasa, caci nu era prea incantata de aspectul lui fizic, dar prea putine stia ea atunci si prea multe avea sa descopere. Habar nu avea ca acel baiat pe care l-a ocolit aproape jumatate de an avea de ii devina bun prieten, coleg de banca ... va devenii persoana careia ea ii se va confesa, ii va cere sfaturi si pareri, ca va iesi cu el si spre surprinderea ei se va simtii si bine, iar apoi incet, incet va devenii geloasa pe toate fetele care vorbeau sau stateau cu el, va devenii dependeta de tovarasia lui ... habar nu avea, in naivitatea ei, ca acel baiat cu care nu vroia sa aiba de-a face urma sa ii devina iubit.

Habar nu avea ca urma sa se indragosteasca de el fara sa isi doreasca asta, fara sa stie cu adevarat ce insemna sa iubesti, ca va avea fluturi in stomac atunci cand il va saruta, habar nu avea ce insemna sa devina dependenta de parfumul lui, de mana lui, de privirea si "te iubesc-ul" lui.

Nu realiza ce avea sa urmeze si totusi povestea se derula destul de rapid, cel putin partea frumoasa, si cu timpul dezamagirea isi facea loc in povestea lor. Cu o minciuna azi, cu doua maine ... dar in incapatanarea ei nu vroia sa renunte, nu putea sa il lase, vroia sa il salveze de toti demonii lui, vroia sa il schimbe in ceva mai bun, mai onest, mai adevarat ... desi o ranea in fiecare zi, cu un glas dulce si cu priviri plapande, o ranea fara pic de mila sau remuscari. Iar ea ... ea nu renunta pentru ca simtea ca nu poate traii fara el, nu putea sa se plimbe pe strada singura pentru ca fiecare loc ii amintea de "ei", nu putea sa isi asculte melodia preferata caci era melodia "lor" ... nu putea respira fara el. Dar el era prea orb si continua sa o raneasca pana cand ea n-a mai simtit, nu a mai simtit gelozie sau nervi, nu s-a mai simtit mintita sau inselata, nu s-a mai simtit iubita ,dar a simtit ca nu mai poate iubii, cel putin nu pe el. Acum el devenise demonul ei de care vroia sa scape cu disperare, iar ele devenisera fantomele trecutului lui care ii invadau ei prezentul.

Asa ca s-a oprit ... s-a oprit din plans, incetase sa mai spere ca mai poate salva ceva, incetase sa mai il salveze. S-a oprit si realizase ca de mult nu il mai iubea, doar traia cu sentimentul de obisnuinta, realizase cat de mult o ranea si ce mod bolnav avea el de a o iubii. Realizase ca pana la urma, fizic, era bine, fizic putea continua, plamanii o ajutau sa respire fara el, picioarele o ajutau sa mearga mai departe, ochii o ajutau sa vada si altceva, iar inima continua sa bata fara el. Doar locul ala din interiorul ei, cel din care pornea durerea insuportabila, din care porneau lacrimile si noptiile nedormite, doar acel loc o tinea "tintuita" in trecut, dar stia ca timpul va sterge tot iar durerea avea sa se evapore si totul va fi ca inainte sa il fi cunoascut pe acel "robotel".

Cu timpul totul a trecut, ranile ei s-au vindecat, lacrimile s-au uscat si ele de mult, acum poate sa zambeasca din nou, isi poate povestii prima poveste de dragoste pe care a trait-o fara niciun fel de regret sau durere, acum il poate privii pe el in ochi fara pic de compasiune sau urma de dragoste, poate sa priveasca in viitor fara ca el sa apara in "ecuatie", acum nu mai e naiva si nici copil, acum e libera de ele, de el, de amintiri si miresme ... acum e libera si fericita!