E foarte ciudat cum viata ne ofera si ne ia, ne aduna si ne separa, ne ridica si ne coboara ... e ciudat cum am cunoscut-o pe ea, in al doilea sementru al primului nostru an de facultate.

Doua boboace, varsatoare, care veneau la facultate doar cu simplu interes obosit de a asculta si a nota cursurile, fara niciun fel de intentie de a socializa cu cei din jurul nostru.De ce? Pentru ca nu eram asa, nu ne placea sa ne amestecam in iuresul colectiv, nu ne placea instincul de turma.

Venise din Timisoara la Bucuresti pentru facultate si gasise aici un mare oras prafuit, sters, anost, strain, in care nu se identifica.Am gasit-o pierduta de cei dragi printre straini uraciosi si nepoliticosi ...

In semestrul al doilea printr-o simpla coincidenta drumurile noastre au inceput sa se intersecteze tot mai des, la facultate, prin oras, in parc, prin cartierul in care, am aflat mai tarziu, locuiam amandoua.Prin micile noastre promenade am aflat cat de mult semanam desi, fizic, eram aproape diametral opuse, eu inalta si mai rebela, ea micuta si feminina.Era o prezenta discreta, dar "prezenta" prin frumusetea si gratia ei, exact ca o florea de gradina pe care nu o poti vedea pentru ca sta printre tufisuri, dar al carei parfum il simti adanc imprimat in scoarta cerebrala.

Dar curand am aflat amandoua ca aceste "carcase" nu reprezentau bariere pentru noi ... ne-am regasit, una prin gesturile celeilalte, prin vorbe, prin priviri care dadeau de gol ganduri comune.Aveam aceeleasi sperante, temeri, ticuri si pasiuni ...ajunsesem sa ne asemanam atat de mult incat adesea ne speriam de toata situatia, de cat de ciudata poate fi aceasta "coincidenta", desi mi-era greu s-o numesc asa ...

Imi aducea aminte de prietena din copilarie, cea cu care am invatat sa merg pe bicicleta, pe umarul careia am plans pentru prima oara din cauza unui baiat si in ochii careia am crescut, dar de care timpul si distanta m-au indepartat iremediabil si incontrolabil.Imi aducea aminte de acea prezenta calda, calma, care ma linistea si imi aducea pacea atunci cand totul in jurul meu era confuz, care imi aducea aminte de visele din copilarie, de mirosul de iarba proaspat tunsa, de culoarea cerului din verile de la bunici ...practic, acum ea inlocuise acea prezenta si o proiecta din trecutul atat de indepartat in prezentul meu haotic.Imi gasisem partea de liniste, din nou, doza de trecut de care aveam nevoie pentru a supravietuii in prezentul care tinde, prea repede, spre viitor.

PS: Desi aceasta povestioara este relatata la timpul trecut, ea este in plina desfasurare.

Iubeste fiecare zi cu soare, iubeste fiecare ora si secunda care trece caci nu se vor mai intoarce, Zambeste fiecarui strain pe langa care treci caci poate are sufletul pustiit de tristeti, Simte parfumul fiecarei flori pe langa care treci, Lasa fiecare raza de soare sa-ti mangaie bland fata, Asculta fiecare freamat din jurul tau...
Iubeste-ti viata si tot ce reprezinta ea, Iubeste fiecare zi ca si cum ar fi ultima...CARPE DIEM !!!

Finally ...free

S-au uscat lacrimile de pe obrazul meu, amintirile s-au ascuns si ele intr-un sertar al amintirilor, am pierdut urma existentei care ma "sufoca" la fiecare pas... in concluzie am mers mai departe pe cararea timpului, am calcat pe urmele celor care au fost aici inaintea mea si au simtit ce am simtit si eu... si vor mai calca pe urmele mele cei ce vor simtii ce am simtit.

Pot numai sa ma intreb ...oare cate persoane plangeau in aceelasi timp cu mine, cati se iubeau in aceelasi timp cu mine, cati visau cand pe mine "ma calca" realitatea in picioare, cati minteau cand eu vroiam doar adevarul, cati plangeau cand eu zambeam, cati sperau cand eu imi pierdusem orice urma de optimism?

Acum alerg bezmetica pe strazile vietii, fara nicio tinta reala, fara sa am prea mult habar de ceea ce se intampla cu mine, de ceea ce imi doresc cu adevarat, de ceea ce simt, dar poate ca nu simt nimic.Nu vreau sa am o tinta si niciun scop, vreau doar sa traiesc, sa rad pana simt ca imi vor pleznii obrajii, sa flirtez, sa iubeasc...doar o zi, sa ma cert, sa plang, sa visez cu ochii deschisi,vreau sa simt fiecare fior al vietii ... vreau sa simt tot ce nu am simtit timp de patru ani, vreau sa vad tot ce nu puteam sa vad inainte... vreau sa fiu libera asa cum inainte nu puteam fi din cauza propriei naivitati.

Acum sunt libera de tine, de amintiri, de lacrimi, de noi, de ei ... sunt libera de tot ce ma lega de trecut.Acum sunt, in sfarsit, libera si se simte al naibi de bine!

AS VREA sa stii ...

AS VREA sa pot da timpul inapoi, as vrea sa ma fi crezut atunci cand te-am avertizat, as fi vrut sa fi stat departe de mine, as fi vrut sa nu fi gresit ...as vrea sa nu ma simt atat de vinovata, as vrea sa ma pot sterge din memoria ta si a celor pe care i-am ranit, dar in special din mintea ta.
Nu stiu cum sa repar ceea ce am stricat, nu pot sa dau timpul inapoi si sa procedez altfel iar tu ...tu nu ma poti ierta, nici eu un as putea.
Acum stiu cum se simte sa ranesti un suflet cald, sincer, iubitor, cum se simte sa dezamagesti, desi nu a fost asta intentia mea niciodata...desi pana acum am fost doar in locul tau.
AS VREA sa ma inghita pamantul si sa dispar, sa nu mai stii de existenta mea, sa raman doar o amintire vaga, indepartata a unei fete pe care ai cunoscut-o si care te-a ranit, as vrea sa nu te doara...
AS VREA sa stiu cum sa fac fata, cum sa procedez, cum sa indrept totul ... dar nu pot, nu stiu cum si chiar daca as stii probabil ca te-as ranii din nou fara sa vreau...asa ca prefer sa dispar, asa cred eu ca e cel mai bine.
AS VREA sa poti privii prin ochii mei un minut si ai intelege ce simt, ce gandesc si cat de mult regret ca te-am ranit.Ai intelege ca tin la tine, ai intelege ca am fost o idioata si ai intelege cat de mult regret.
AS VREA sa am mai mult curaj sa lupt pentru cei care merita...pentru tine, pentru ea, si as vrea sa stiu sa lupt pentru voi.AS vrea sa nu mai fiu speriata de toti cei care se ataseaza de mine, as vrea sa stiu ce simt si sa nu ma mai simt atat de derutata tot timpul...as vrea sa fiu mai curajoasa, sa renunt la "balonul" in interiorul caruia m-am "instalat" ca sa ma simt protejata ...dar nu pot, cel putin nu acum!
Nu incerca sa ma "salvezi" pentru ca iti pierzi timpul, pentru ca nu merit si mai ales pentru ca nu sunt pregatita...

Mult zgomot pentru nimic

In linistea tenebroasa a iernii las gerul sa ma inconjoare de amintiri, parfumuri si miresme, priponita de vechi regrete uitate in coltul sufletului pustiit de toti necunoscutii care credeau ca ma cunosc si care credeau ca stiu cine sunt cu adevarat.
Stau intr-un balcon scorojit de timp si ascult freamatul vantului si cainele din fata blocului cum latra lung spre luna, poate o sa-l auda regina noptii, ascult cum mi se arde tigara in timp ce trag patimas din filtrul ei murdar de ruj.Ascult linistea care imi inconjoara mintea si trupul, ascult cum toate framantarile mele se reduc la nimic, cum toate gandurile mele se transforma in scrum si toate visele urate dispar...se evapora si ma las purtata de linistea asta care parca imi sparge timpanele dar am incredere ca ma va duce intr-un loc ferit si sigur.simt cum evadez in noapte de trecutul patat de prea multe lacrimi si pasi plini de noroi, evadez de toti cei care s-au atasat de mine crezand ca poate eu voi fi salvarea lor, fara sa stie ca eu sunt doar un suflet pierdut si obosit care nu stie sa mai iubesca, sa mai spere, sa mai viseze, evadez de viitorul care imi e atat de strain si complicat.aici, in cladirea asta veche uit de mine si de voi, uit de zambete, lacrimi, certuri, vise, dorinte si de tot ce ma leaga de lumea asta ...uit de frigul care ma face sa tremur, uit de marea care imi lipseste asa de mult, de glasul ei, de cerul instelat, de nisipul fin care imi inghitea trupul firav si rumenit de soare.sunt doar eu deschisa precum o carte, dezgolita de orice urma care ma poate trada, care imi poate trada durerea unui suflet ranit care se oglindeste in fiecare zi prin ochii mei, dezgolita de orice gest, de zambete frante sub care se ascund sute, mii de lacrimi care mi-au ofilit orice urma de simtire adevarata.
Ma ascund in intunericul noptii, ma pierd in el si dispar ca o umbra...dispare orice dovada a existentei mele ca si cum eu nu as fi existat.

Nu stiu ...

Ramasese singura,pe ganduri,caci nu putea sa se dezlege de trecut,simtea un nod in gat si cum lacrimile o izbesc violent.Stia ca trecutul nu il poate sterge,iar amintirile nu le poate uita,isi simtea sufletul greu...incarcat de atatea regrete si dorinte.se simtea singura si nu stia unde ii este locul,se simtea ratacita caci nimic nu o mai lega de lumea asta.nu mai apartinea nimanui si nimeni nu mai era al ei...stia ca nu va putea trece peste el,se va indragostii din nou si il va uita, dar niciodata nu va trece peste el.
Povestea lor se sfarsise cu mult timp in urma, ca mai toate povestile de dragoste... furtunos ,violent,ca o ploaie de vara.”Filmul” lor se terminase de mult dar amandoi au ramas captivi,mai mult sau mai putin,in acea perioada a vietii lor in care au simtit ca traiesc cu adevarat,in care s-au iubit cu adevarat,sincer,naiv,fara regrete...in care s-au mintit,certat,batut,plans,dezamagit.au ramas captivi in trecutul lor,au ramas cu amintirile pe care le „ruleaza” in fiecare seara inainte de culcare in mintea lor,fara sa stie ca se gandesc amandoi la aceelasi lucru,ca amandoi inca mai suspina cand isi amintesc ce fericiti si vii erau.Isi amintesc cum toata lumea era la picioarele lor dar nimic nu mai conta ,pentru ca ei erau impreuna si nimic nu ii putea despartii. Aveau impresia ca erau nemuritori si povestea lor nu o sa se termine niciodata pentru ca erau copii naivi .
Dar totul intr-un final a trebuit sa se termine ,iar in „filmul lor a rulat” genericul final,ei au fost singurii actori,iar regizorul a fost destinul.Ei au fost singurii spectatori pentru ca ei au fost cei care au stiut tot ce au simtit, ce au trait si in mintea lor va ramane intiparita pentru totdeauna prima poveste de dragoste pe care au trait-o.

I am sick...

Credeam ca daca nu vei mai fii totul o sa fie ok pentru mine...si in mare parte e ok,dar...Trecutul nu-mi da pace si nu ma iarta,aparent,desi nu am gresit cu nimic.

Credeam ca daca am sa merg mai departe trecutul meu nu o sa ma mai ajunga din urma si nu o sa ma bantuie.

Credeam ca daca am sa eliberez trecutul si el ma va elibera pe mine ...dar m-am inselat, aparent,iar acum am ramas "prizoniera" intre ceea ce am fost si ceea ce vreau sa fiu,intre ceea ce am simtit si ceea ce simt...intre vechi si nou.

Stiu ca trecutul nostru face parte din noi si deci ...o mica parte din tine traieste prin mine,ma intregeste cumva.Probabil ca acea partea e singura legatura care ma tine prinsa in trecutul nostru.Mi-ar placea sa pot sa o extirp pentru ca,rareori,simt cum se extinde in mine precum o tumoare si nu ma lasa sa traiesc,absoarbe toata viata si tot optimismul din mine si ma face sa ma gandesc ca poate,atunci era mai bine,dar imi revin si ma razgandesc.

Ma intreb ,oare tu cum ai ucis partea mea care traia prin tine?Caci sunt convinsa ca nu mai exista si ca tu esti acum "liber" de mine...poate esti mai puternic sau poate ai invatat sa traiesti cu ea in tine sau poate...partea mea din tine nu a existat si nu am reprezentat nimic.

Credeam ca o sa fie bine dar cateodata nu e...si ma intreb,oare cand o sa pot sa te numesc cu adevarat Trecut?