Fragment de vis ...

Suflet cald tu imi stii toate dorurile, ochi plapanzi , voi stiti cum sa ma cititi dintr-o privire ... s-a asternut "cearceaful" de praf al anilor peste zambetele noastre naive de copile fragile ce cantau sub clar de luna, peste secretele, promisiunile si visele noastre, iar noi tot aici am ramas. Acum stam si depanam cu nostalgie fiecare moment in care cresteam una in ochii alteia, fiecare simtire noua care ne incerca sufletele plapande in adierile verilor petrecute acolo, departe de marele oras aglomerat de rautati. Acolo, in refugiul nostru, printre copacii care infloreau roz in fiecare primavara, unde cerul instelat ne "privea" in fiecare seara si mirosul ierbii ne invada plamanii, au inflorit sufletele noastre ca doua flori de cires.

Acolo visam la anii adolescentei care ni se pareau asa de interesanti caci eram in graba sa ne maturizam, acolo ne cocotam prin copaci visand ca suntem super eroi, acolo ne jucam de-a v-ati ascunselea dupa acel tei enorm care ne scalda in parfumul lui vara de vara, acolo stateam o zi intreaga urcate intr-un cires primavaratec si ne infruptam cu mult asteptatele fructe, acolo cantam, acolo ne certam ...acela era universul copilariei noastre in care nimic nu ne putea ranii, unde soarele ne scalda in lumina lui in fiecare zi. Acolo era locul nostru de poveste.

Acum, aproximativ 15 ani mai tarziu, stam umar langa umar si ne intrebam nedumerite unde s-au dus anii, caci totul s-a schimbat intr-o clipa si am ajuns acele adolescente rebele care visam sa fim, dar parca nu e atat de grozav pe cat ne imaginam sa fie. Acum suntem pierdute in vartejul vietii, una cu sufletul pustiit, cealalta cu sufletul prea incarcat, una rebela si cu capul in nori, cealalta tinzand spre echilibru. Suntem asa cum am fost, asa cum visam sa fim si suntem impreuna dupa atata amar de vreme ... nici macar 15 ani si distanta nu au reusit sa distruga ce s-a format in acel mic colt de Paradis al copilariei noastre.

Acum ne refugiem intr-un weekend, din cand in cand si visam un vis care totusi a fost mult prea real.

Ps: nu credeam ca voi ajunge sa imi doresc sa dau timpul inapoi sa fim din nou acolo, nu credeam ca o sa imi doresc sa mai fiu din nou copil si totusi imi lipseste atat de mult acea perioada a vietii noastre in care totul era clar si nepatat de incertitudini, lacrimi si promisiuni nerespectate.

Copilul vietii

"Ascunde-te in spatele zambetului larg, in spatelelor ochilor care oricum iti tradeaza tristetea, caci ochii sunt oglinda sufletelui, sterge-ti urma lacrimilor de pe obraji si spune ca totul este bine."

Asa se mintea ea in fiecare zi cand isi punea "masca" vietii si se avanta in tumultul orasului, printre robotii pe care ii detesta atat de mult, dar cu care incepea sa semene in fiecare zi. Era la fel ca si ei pentru ca ii lipsea stralucirea ochilor din vremurile de demult, ii lipsea zambetul din care radia fericirea ...

Construise in juru-i o mare fortareata, zidita din lacrimi si sperante spulberate, in care spera sa fie protejata, in care se retrasese de lume, de tot ce o putea ranii sau dezamagii, in care lumina soarelui si glasul dulce al fericirii nu puteau patrunde. Isi construise o lume a ei in care traia mai mult amortita, se "hranea" cu amintirile care ii faceau sufletul sa tresalte, traia cu amintirea unei minunate si inocente copilarii cu cer albastru si o prietenie care ramasese pe viata. Se "hranea" cu amintirile unei iubiri prea copilaroase si tumultoase care ii lasase sufletul cicatrizat si obrazul patat de prea multe lacrimi, dar care o facea sa zambeasca ori de cate ori se gandea la intensitatea cu care a trait fiecare urma de sentiment, fiecare bataie a inimii, fiecare fior de gelozie sau tristete si fiecare farama de dor.

Se ascundea in spatele mersului hotarat si a stilului vestimentar neconventional, al comportamentului putin dur si rebel, pentru a crea iluzia perfecta e unei persoane de nepatruns, hotarate ... era iluzia perfecta si prea putini stiau sau credeau ca stiu adevarul despre ea, despre cum gandeste si ce simte.

Era copilul vietii, era naiva si egoista, era copil si femeie, sfanta si pacatoasa, inger si demon, blanda si rea, totul si nimic ... era yin si yang.

E foarte ciudat cum viata ne ofera si ne ia, ne aduna si ne separa, ne ridica si ne coboara ... e ciudat cum am cunoscut-o pe ea, in al doilea sementru al primului nostru an de facultate.

Doua boboace, varsatoare, care veneau la facultate doar cu simplu interes obosit de a asculta si a nota cursurile, fara niciun fel de intentie de a socializa cu cei din jurul nostru.De ce? Pentru ca nu eram asa, nu ne placea sa ne amestecam in iuresul colectiv, nu ne placea instincul de turma.

Venise din Timisoara la Bucuresti pentru facultate si gasise aici un mare oras prafuit, sters, anost, strain, in care nu se identifica.Am gasit-o pierduta de cei dragi printre straini uraciosi si nepoliticosi ...

In semestrul al doilea printr-o simpla coincidenta drumurile noastre au inceput sa se intersecteze tot mai des, la facultate, prin oras, in parc, prin cartierul in care, am aflat mai tarziu, locuiam amandoua.Prin micile noastre promenade am aflat cat de mult semanam desi, fizic, eram aproape diametral opuse, eu inalta si mai rebela, ea micuta si feminina.Era o prezenta discreta, dar "prezenta" prin frumusetea si gratia ei, exact ca o florea de gradina pe care nu o poti vedea pentru ca sta printre tufisuri, dar al carei parfum il simti adanc imprimat in scoarta cerebrala.

Dar curand am aflat amandoua ca aceste "carcase" nu reprezentau bariere pentru noi ... ne-am regasit, una prin gesturile celeilalte, prin vorbe, prin priviri care dadeau de gol ganduri comune.Aveam aceeleasi sperante, temeri, ticuri si pasiuni ...ajunsesem sa ne asemanam atat de mult incat adesea ne speriam de toata situatia, de cat de ciudata poate fi aceasta "coincidenta", desi mi-era greu s-o numesc asa ...

Imi aducea aminte de prietena din copilarie, cea cu care am invatat sa merg pe bicicleta, pe umarul careia am plans pentru prima oara din cauza unui baiat si in ochii careia am crescut, dar de care timpul si distanta m-au indepartat iremediabil si incontrolabil.Imi aducea aminte de acea prezenta calda, calma, care ma linistea si imi aducea pacea atunci cand totul in jurul meu era confuz, care imi aducea aminte de visele din copilarie, de mirosul de iarba proaspat tunsa, de culoarea cerului din verile de la bunici ...practic, acum ea inlocuise acea prezenta si o proiecta din trecutul atat de indepartat in prezentul meu haotic.Imi gasisem partea de liniste, din nou, doza de trecut de care aveam nevoie pentru a supravietuii in prezentul care tinde, prea repede, spre viitor.

PS: Desi aceasta povestioara este relatata la timpul trecut, ea este in plina desfasurare.

Iubeste fiecare zi cu soare, iubeste fiecare ora si secunda care trece caci nu se vor mai intoarce, Zambeste fiecarui strain pe langa care treci caci poate are sufletul pustiit de tristeti, Simte parfumul fiecarei flori pe langa care treci, Lasa fiecare raza de soare sa-ti mangaie bland fata, Asculta fiecare freamat din jurul tau...
Iubeste-ti viata si tot ce reprezinta ea, Iubeste fiecare zi ca si cum ar fi ultima...CARPE DIEM !!!

Finally ...free

S-au uscat lacrimile de pe obrazul meu, amintirile s-au ascuns si ele intr-un sertar al amintirilor, am pierdut urma existentei care ma "sufoca" la fiecare pas... in concluzie am mers mai departe pe cararea timpului, am calcat pe urmele celor care au fost aici inaintea mea si au simtit ce am simtit si eu... si vor mai calca pe urmele mele cei ce vor simtii ce am simtit.

Pot numai sa ma intreb ...oare cate persoane plangeau in aceelasi timp cu mine, cati se iubeau in aceelasi timp cu mine, cati visau cand pe mine "ma calca" realitatea in picioare, cati minteau cand eu vroiam doar adevarul, cati plangeau cand eu zambeam, cati sperau cand eu imi pierdusem orice urma de optimism?

Acum alerg bezmetica pe strazile vietii, fara nicio tinta reala, fara sa am prea mult habar de ceea ce se intampla cu mine, de ceea ce imi doresc cu adevarat, de ceea ce simt, dar poate ca nu simt nimic.Nu vreau sa am o tinta si niciun scop, vreau doar sa traiesc, sa rad pana simt ca imi vor pleznii obrajii, sa flirtez, sa iubeasc...doar o zi, sa ma cert, sa plang, sa visez cu ochii deschisi,vreau sa simt fiecare fior al vietii ... vreau sa simt tot ce nu am simtit timp de patru ani, vreau sa vad tot ce nu puteam sa vad inainte... vreau sa fiu libera asa cum inainte nu puteam fi din cauza propriei naivitati.

Acum sunt libera de tine, de amintiri, de lacrimi, de noi, de ei ... sunt libera de tot ce ma lega de trecut.Acum sunt, in sfarsit, libera si se simte al naibi de bine!

AS VREA sa stii ...

AS VREA sa pot da timpul inapoi, as vrea sa ma fi crezut atunci cand te-am avertizat, as fi vrut sa fi stat departe de mine, as fi vrut sa nu fi gresit ...as vrea sa nu ma simt atat de vinovata, as vrea sa ma pot sterge din memoria ta si a celor pe care i-am ranit, dar in special din mintea ta.
Nu stiu cum sa repar ceea ce am stricat, nu pot sa dau timpul inapoi si sa procedez altfel iar tu ...tu nu ma poti ierta, nici eu un as putea.
Acum stiu cum se simte sa ranesti un suflet cald, sincer, iubitor, cum se simte sa dezamagesti, desi nu a fost asta intentia mea niciodata...desi pana acum am fost doar in locul tau.
AS VREA sa ma inghita pamantul si sa dispar, sa nu mai stii de existenta mea, sa raman doar o amintire vaga, indepartata a unei fete pe care ai cunoscut-o si care te-a ranit, as vrea sa nu te doara...
AS VREA sa stiu cum sa fac fata, cum sa procedez, cum sa indrept totul ... dar nu pot, nu stiu cum si chiar daca as stii probabil ca te-as ranii din nou fara sa vreau...asa ca prefer sa dispar, asa cred eu ca e cel mai bine.
AS VREA sa poti privii prin ochii mei un minut si ai intelege ce simt, ce gandesc si cat de mult regret ca te-am ranit.Ai intelege ca tin la tine, ai intelege ca am fost o idioata si ai intelege cat de mult regret.
AS VREA sa am mai mult curaj sa lupt pentru cei care merita...pentru tine, pentru ea, si as vrea sa stiu sa lupt pentru voi.AS vrea sa nu mai fiu speriata de toti cei care se ataseaza de mine, as vrea sa stiu ce simt si sa nu ma mai simt atat de derutata tot timpul...as vrea sa fiu mai curajoasa, sa renunt la "balonul" in interiorul caruia m-am "instalat" ca sa ma simt protejata ...dar nu pot, cel putin nu acum!
Nu incerca sa ma "salvezi" pentru ca iti pierzi timpul, pentru ca nu merit si mai ales pentru ca nu sunt pregatita...

Mult zgomot pentru nimic

In linistea tenebroasa a iernii las gerul sa ma inconjoare de amintiri, parfumuri si miresme, priponita de vechi regrete uitate in coltul sufletului pustiit de toti necunoscutii care credeau ca ma cunosc si care credeau ca stiu cine sunt cu adevarat.
Stau intr-un balcon scorojit de timp si ascult freamatul vantului si cainele din fata blocului cum latra lung spre luna, poate o sa-l auda regina noptii, ascult cum mi se arde tigara in timp ce trag patimas din filtrul ei murdar de ruj.Ascult linistea care imi inconjoara mintea si trupul, ascult cum toate framantarile mele se reduc la nimic, cum toate gandurile mele se transforma in scrum si toate visele urate dispar...se evapora si ma las purtata de linistea asta care parca imi sparge timpanele dar am incredere ca ma va duce intr-un loc ferit si sigur.simt cum evadez in noapte de trecutul patat de prea multe lacrimi si pasi plini de noroi, evadez de toti cei care s-au atasat de mine crezand ca poate eu voi fi salvarea lor, fara sa stie ca eu sunt doar un suflet pierdut si obosit care nu stie sa mai iubesca, sa mai spere, sa mai viseze, evadez de viitorul care imi e atat de strain si complicat.aici, in cladirea asta veche uit de mine si de voi, uit de zambete, lacrimi, certuri, vise, dorinte si de tot ce ma leaga de lumea asta ...uit de frigul care ma face sa tremur, uit de marea care imi lipseste asa de mult, de glasul ei, de cerul instelat, de nisipul fin care imi inghitea trupul firav si rumenit de soare.sunt doar eu deschisa precum o carte, dezgolita de orice urma care ma poate trada, care imi poate trada durerea unui suflet ranit care se oglindeste in fiecare zi prin ochii mei, dezgolita de orice gest, de zambete frante sub care se ascund sute, mii de lacrimi care mi-au ofilit orice urma de simtire adevarata.
Ma ascund in intunericul noptii, ma pierd in el si dispar ca o umbra...dispare orice dovada a existentei mele ca si cum eu nu as fi existat.