Aburi de vin fiert si scortisoara

Merg pe cararile aurite de toamna asta timpurie; timpurie si rece, trista si gri.


Merg prin fosnetul ei care mi se intinde la picioare si las sclipirile aurite sa se desprinda de asfaltul rece, sa se joace-n pasii grabiti, sa zboare, sa isi fluture culoarea vesela in jurul meu, sa graviteze in vazduhul plumbuit de norii grei.


Merg prin gerul egoist care ingheata tot in cale si-mi trezeste fiecare simt, imi amplifica fiecare gest, imi urmareste fiecare suflare si-o materializeaza in sute de cristale.


Merg prin patura neagra a-nserarii, sangeriul apus s-a stins si el de mult si doua - trei luminite licaresc anemic pe bleumarin-ul care-mi "atarna" deasupra capului gol, unde suvintele mi se zbat violent de fata. 


si ajung in pragul tau, acolo unde miroase-a cald, unde ma-mbat in aburi de vin fiert cu portocale inecate-n scortisoara exotica. acolo e cuibul meu invaluit in fum de tigara, acolo unde lumina-i calda, acolo perna mi-a pastrat urma fetei si cearceafurile-mi poarta inca parfumul trupului incalzit de tine!
Acolo ma nasc si-acolo as vrea sa mor, acolo visez, acolo te  iubesc, acolo plang, strang, sarut, izbesc ... acolo simt cum tot universul face parte din mine, acolo imi simt fiecare colt de suflet ca-mi apartine. in camaruta aia stramta si obscura in care miroase-a primavara.
asteapta-n pragul cu vopseaua decojita si peretii scorojiti de timp, asteapta-ma-n fiece seara atunci cand orizontul pare ca ia foc, asteapta-ma cu un sarut furat si-un zambet strengaresc .

ciocolata calda

A venit frigul; trebuie sa-mi umplu sufletul cu ceva! cu lucrurile marunte care ma arunca intr-o visare dulce, cu multa ciocolata si culoarea ei intunecata, cu mirosul ei a carui dulceata imi "gadila" fiecare simtire, cu mult cer albastru care sa ma binedispuna in zilele noroase ce vor veni, cu razele rebele de soare care se joaca-n parul ud intr-o dimineata voioasa de august, cu mirosul copacilor infloriti din luna mai ... cu miile de flori care-i impodobesc, cu petalele lor care se scutura la fiecare adiere de vant. Cu cerul instelat din noptile de vara, cu luna plina.


A venit toamna. Acopera-mi sufletul cu sunetul marii inspumate, cu valurile ei care se lovesc de stabilopozi. Cu nisipul cald si umed care-mi ineaca trupul rumenit de soare, cu fiecare "margea" ce alcatuieste plaja. Cu sclipirea soarelui pe suprafata marii intr-o dimineata imbaiata in aburi de alcool.


Va veni iarna; trebuie sa imi bucuri sufletul cu ceva! 
Cu mirosul ierbii proaspat tunse, cu zbor de fluturi colorati, cu multe flori. Cu zile insorite si sufocante in care cad ploile de  vara violente si calde. Cu verdele ierbii de primavara care trezeste orasul prafuit si zgribulit la viata. Cu nopti lungi, calde si adieri proaspete de vant. Cu zambete de copil naiv. Cu plimbari nesfarsite pe strazile pustii, cu rasarituri de soare prinse cu cafelele in mana pe acoperisul lumii!


Acopera-mi sufletul si dezgoleste-mi zambetul, dezbraca-ma de amintiri si lasa-ma "goala"; asa, poate, voi invata din nou sa simt fiecare strop de ploaie pe pielea umeda si fiecare raza de soare care-mi gadila simturile. Asa, poate, voi invata sa zbor printre nouri albi si pufosi de vata de zahar ars, un zbor lin care sa ma poarte in neant, acolo unde nici macar eu nu stiu, acolo unde sufletu-mi rade, unde e doar al meu. Acolo unde in fiecare seara inainte de culcare poti auzii cate-o poveste a copilariei, acolo unde nu trebuie niciodata sa fii matur sau serios; acolo unde poti rade haotic si poti copilarii, unde poti manca dulciuri la infinit.




Acopera-mi sufletul cu un zbor lin si lasa-ma sa-mi apartin!

this too shall pass!

Imi pasa pana nu imi mai pasa!

Toleranta fiecarei persoane difera in functie de natura ei (fizica sau psihica), de varsta, de sex, de circumstante, si, in final, de persoanele care ne testeaza aceste limite. DAR fiecare persoana are o limita!
Limitele fizice sunt evidente si banale insa limitele psihice sunt mult mai complexe, mai profunde si mai greu de identificat.
Si ajung intr-un punct in care spun: "stop!", in care nu mai pot indura sau pentru care nu mai pot sa indur, pentru care nu mai exista o logica, un motiv destul de rational pentru ca mintea mea sa lupte impotriva vointei. Atunci se blocheaza, atunci deschid ochii, ma uit in jur si plec mai departe, atunci am primul contact direct cu realitatea care ma loveste in plex si ma zdruncina in aceelasi timp. Atunci realizez ca merit mai mult, ca am evoluat ... atunci realizez ca toleranta mea a cedat, si-a "bagat piciorul" si mi-a zis: "da' mai lasa-ma frate!". Cel putin asa functioneaza toleranta in cazul meu si ajung sa imi pese pana cand nu imi mai pasa! Atunci intervine indiferenta, atunci uit tot ce trebuia sa retin, sterg tot ce trebuia sa ramana, urasc tot ce trebuia sa iubesc si reneg tot ceea ce pana in momentul ala puteam sa accept, datorita sau din cauza tolerantei.
Singura problema o reprezinta faptul ca imi pasa! E o caracteristica tot mai rar intalnita azi si care dauneaza grav spiritului ... poate asta e motivul pentru care este pe cale de disparitie. si, inevitabil, intervine intrebarea: cat de bine e sa imi pese intr-o societate careia nu ii mai pasa? cat de sanatos, la propriu, poate fi? un fel de: "a fi sau a nu fi?" mai contemporan.
Tie cam cat de mult iti pasa?

they told me that love should be enought ... apparently, they were wrong! 
so, go shove your love and feelings where the sun doesn't shine!

intre azi si maine

Stiu ca ceea ce mi se intampla face parte din mine, din ceea ce sunt, ceea ce gandesc, ceea ce iubeste sau urasc, ceea ce prefer sau reneg. fiecare persoana pe care am cunoscut-o face parte din mine, din fiecare am luat ceva sau am adaugat ceva, din fiecare gest am inteles sau am invatat ceva ...

dar, ce ma fac atunci cand realizez ca sunt alcatuita din temeri, din indoieli, din pesimism si negativism, din ironie? ce ma fac atunci cand nu pot sa "citesc" o privire, cand nu pot sa simt o atingere sau un suflet cald, cand nu "simt" adevarul?

Stiu ca's doar un copil naiv dar incapatanat care in naivitatea lui a uitat sa mai creada in lucrurile care ii formau universul. si cum faci, cum readuci la viata tot ceea ce credeai ca nu mai exista? cum mai crezi in ceva ce pentru tine era inexistent? cum ne convingem sa credem in mos craciun? sau in rai? eu cum sa fac toate astea?

Stiu ca ce simt e real, palpabil as putea zice ...dar !

Stiu ca nu sunt prima si nici ultima femeie pe care o vezi sau pe care-o "citesti" asa, pentru care o simti asa, pe care-o "inspiri" asa ...dar nici macar nu-mi pasa pentru ca tu nu esti primul sau ultimul barbat pentru care simt si de care mi-e teama.

Stiu ca trebuie sa ma opresc, sa-mi opresc gandurile, sa ma opresc din ritmul meu haotic, trebuie sa ma opresc din banuit, trebuie sa imi opresc ingradirile si limitarile ... sa-mi opresc temerile.

Singurul lucru pe care nu-l stiu e cum sa fac asta!

peste suflete timpul nu poate trece

au inceput din nou sa cante greierii ... acel cantec vechi, cunoscut mie. si ce dor mi-a fost de cantecul lor in miez de noapte! peste patura neagra a noptii, in tacerea absurda, stau si ascult cum se frang vise si altele se nasc.

mi-aduc aminte de cerul instelat cu mii si mii de suflete, corpuri inerte, lipsite de orice urma de viata sau caldura, de globul de cristal care se zgaia cu zambetul inocet la marea amortita ce ii se intindea la picioare.

mi-aduc aminte de mirosul care-mi invada plamanii, de curat, de inocenta, de planuri inutile, de zambetele calde, plapande ... de mana ei obosita, ridata, uscata de trecerea veacurilor. de trupul ei pipernicit si indesat. de broboada de pe cap, de obrajii rumeni si rotunzi. de parul carunt, amprenta timpului care nu iarta! de glasul intelept si plin de afectiune. de ochii care mi-au vegheat sufletul si l-au lasat sa in floreasca ...

mi-aduc aminte de ea, de draga mea, si cat mi-as dori ca timpul s-o crute, macar pe ea, s-o ierte, s-o uite, s-o rateze ... s-o lase acolo, in coltul ala uitat de lume, s-o lase in paradisul ei unde s-o pot gasi doar eu.

mi-aduc aminte de prezenta ei care s-a impregnat in fiinta mea, nici macar timpul, oricat de parsiv ar putea fi, n-o poate sterge ... caci peste suflete timpul nu poate trece!