nu am nume

S-au dus noptile de vara, s-au dus si anii si iubirile vechi si inocente. s-au dus si zilele ploioase de primavara in care stateam pe-o prispa darapanata cu visele-n palma si stralucire-n suflet, caci erau ani naivitatii mele ... si ce vremuri demult apuse, pline de culori si miresme. eram copilul vietii, eram hai-hui prin roua diminetii atunci cand scuturam fiecare floare, de teama sa nu raceasca. s-au dus zilele in care inspiram aerul acela cu miros de iarba proaspat tunsa, in care priveam abisul ala albastru care ma inconjura si lasam soarele sa ma sarute,ii lasam fiecare raza sa ma invaluie si ma purta  departe de tot ce avea sa cunosc mai tarziu: de rau, de gri, de maturitate.

s-au dus noptile instelate in care luna mi-era  zana. ma privea in fiece noapte, imi veghea somnul iar eu adormeam sub razele ei care ma leganau in dulce cantec pentru pruncul ce-l asculta. iar eu ascultam! eram un drag de copil si ascultam fiecare freamat din jurului meu caci natura mi-era a doua mama. mi-era si calau atunci cand era geruri. 

s-au dus zilele, orele,  secundele, visele, lacrimile. s-au dus toate ca si cum n-au fost iar eu tot aici sunt! cu sau fara ele, amintirile raman scrijelite pe scoarta sufletului meu ... si stergele tu daca-ai sa poti! asa mi-a fost dat sa ma ciopleasca viata, si am ramas un singur muritor, calcand pasi peste care au mai trecut si altii inaintea mea, traind si simtand fiecare fior pe care il simti si tu. si stiu ce simti si stiu unde te doare.  am mai fost si eu p-acolo si-o sa fii si tu. nu as stii ce sfat sa iti dau si, poate, nici nu as putea sa te ajut, desi, mi-as dori ... dar am realizat ca nu stiu nimic desi am adunat atatea cunostinte, nu am nimic, desi nu mai am spatiu-n casa, nu cunosc pe nimeni, desi sunt mereu inconjurata de oameni ... habar nu am cine sunt, daca m-ai intreba vreodata, habar nu am ce vor de la ei sau de la mine. as vrea sa iti rup din mine toate franturile alea bune, daca or mai fi,  toate partile alea pe care alti nu le-au alterat, pe care le-am ascuns  si le-am pus bine de-o parte, ca poate imi vor fi de folos vreodata, sa le rup si sa ti le dau tie daca ti-ar fi de trebuinta caci eu am senzatia ca  pe mine nu ma vor ajuta in viata asta. ia-le tu, fi mai inteleapta, mai fericita cu ele, foloseste-te  de ele si mai aminteste-ti, din cand in cand, de mine, de roua, de cer albastru nebun, de luna si de stele. inchina-le, cand e luna plina, pentru mine caci asa de tare le iubeam. daca m-ai intrebat vreodata unde mi-e sufletul acolo ti-as spune, acolo unde bate luna mai puternic, unde razele ei ma pot veghea, caci ea mi-a fost prieten, ea mi-a fost doica, si in fiecare seara-mi descanta si-mi veghea plapanda inocenta. de mult nu ne-am mai intalnit, trebuie sa iti rescunosc, pentru ca mi-e teama, am uitat-o, si tind sa cred ca si ea pe mine, nu o mai stiu,iar ea nu mai are ce sa vegheze. mi-e teama ca nu ma mai recunoaste, probabil ca ma reneaga, caci nu mai sunt copila zglobie pe care-o stia, pe care-o veghea. nici nu trebuie sa ma intrebi, am sa iti recunosc oricum, mi-e un dor nebun de ea. mi-e dor de mine.

s-au dus, copil frumos, dar nu iti face griji. au fost frumoase ca sa ramana, ca sa iti intrageasca fiinta, , ca sa te formeze, sa-ti fie baza vietii care te asteapta. nu le sterge, nu le uita, nu le renega. lasa-le sa traiasca prin tine, fiecare zambet sau fior ...lase-le acolo ca sunt puse la adapost de frig si ploi. simte-le, traieste-le, caci un singur lucru am invatat: fiecare lucru care te atinge face parte din tine, te intregeste cumva. asa ca fi copilul ala frumos ...si nu-ti face griji de ce-o sa iti daruiasca viata ci ingrijeste-te de ea ca s-o traiesti! cat despre mine... sa nu iti faci griji, eu sunt copilul imbatranit inainte de vreme cu sufletul plecat de mult. el s-a dus cu luna!