mi-aduc aminte de cerul instelat cu mii si mii de suflete, corpuri inerte, lipsite de orice urma de viata sau caldura, de globul de cristal care se zgaia cu zambetul inocet la marea amortita ce ii se intindea la picioare.
mi-aduc aminte de mirosul care-mi invada plamanii, de curat, de inocenta, de planuri inutile, de zambetele calde, plapande ... de mana ei obosita, ridata, uscata de trecerea veacurilor. de trupul ei pipernicit si indesat. de broboada de pe cap, de obrajii rumeni si rotunzi. de parul carunt, amprenta timpului care nu iarta! de glasul intelept si plin de afectiune. de ochii care mi-au vegheat sufletul si l-au lasat sa in floreasca ...
mi-aduc aminte de ea, de draga mea, si cat mi-as dori ca timpul s-o crute, macar pe ea, s-o ierte, s-o uite, s-o rateze ... s-o lase acolo, in coltul ala uitat de lume, s-o lase in paradisul ei unde s-o pot gasi doar eu.
mi-aduc aminte de prezenta ei care s-a impregnat in fiinta mea, nici macar timpul, oricat de parsiv ar putea fi, n-o poate sterge ... caci peste suflete timpul nu poate trece!
