Chaos, my chaos!

Am incercat sa inteleg ce simt, ce vreau si ce gandesc ... dar cum realitatea mea se schimba in fiecare zi, evident nu am ajuns la nicio concluzie. Nu, nu stiu ce vreau cu adevarat, doar banuiesc... nu, nu inteleg nimic din ceea ce ar trebuii, din ce se intampla in jurul meu sau cu mine. Sunt aruncata de prea mult timp intr-un haos cu care am ajuns de-a lungul timpului sa ma obisnuiesc, sa mi se para firesc ... fara haosul meu totul mi se pare un hoas. Fara temerile mele totul imi pare infricosator .

Am inceput sa traiesc si sa simt fiecare zi prin bataile inimii, prin freamatul gandurilor invalmasite ... prin zambete aruncate trecatorilor, prin bataia vantului.

Nu stiu ce imi doresc azi, nu voi stii nici maine, nu stiu ce iubesc astazi sau ce voi ura maine ... sunt pierduta intre anii adolescentei ... rebela, agitata, fara niciun loc de care sa apartin, pe care sa il pot numii "al meu", pierduta in tumultul agitatiei si forfotei, al gandurilor, fara planuri, vise sau sperante ... doar clipe.

Sunt pierduta printre persoanele din jurul meu care s-au atasat de mine, care simt ceva fata de mine, care au asteptari de la mine ... sa fiu eu cea care ii va purta pe aripile iubirii intr-o lume calma, roz si plina de siguranta, care au senzatia ca se pot baza pe mine, pe sentimentele mele si latura mea plina de afectiune .Nu, eu nu sunt asa sau nu mai sunt asa ... fiecare por al corpului meu tipa spre independenta si indiferenta: "nu, nu vreau sa ma suni in fiecare zi, nici mesaje de noapte buna nu vreau sa primesc, nu vreau sa-mi spui cat sunt de frumoasa, nu vreau sa ma tii de mana pe strada si nu, nu vreau sa ne vedem in fiecare zi. NU vreau sa stiu ca apartin cuiva, nu vreau sa depind de telefonul sau mesajul tau, de intalnirea cu tine, de "te iubesc"- ul tau, de parfumul tau, de sarutul tau" ... Nu vreau sa apartin, refuz sa depind de o silueta, de o umbra.

O data-n viata vreau sa fiu EGOISTA si sa apartin doar de propria-mi persoana, sa depind doar de mine, sa zambesc cand vreau, sa plang cand pot ...

La Vama Vecheeeeeeee ...

Am plecat la mare caci orasul asta prafuit ma sufoca cu griul lui obsedant, cu oamenii lui toropiti de atata caldura si am plecat pentru ca in fiecare dimineata marea isi trimitea mesagerii, niste pescarusi care ma trezeau in fiecare dimineata cu strigatele lor si care se asezau pe blocul de vis a vis, parca sa-mi faca in ciuda. Ma uitam orbita de soare si putin chioara de somn la ei si ma gandeam: "Ce cautati voi aici, peste marea asta gri de ciment, cand locul vostru e acolo, peste intinderea aceea albastra? De ce veniti sa ma ispititi cu zborul vostru lin cand eu sunt un simplu muritor ce trebuie sa calce in picioare in fiecare zi asfaltul asta topit? De ce veniti aici, unde sufletul se sufoca si se evapora cand puteti sta acolo ... unde simt ca plutesc si zbor odata cu voi?" Nu i-am intrebat niciodata ce cauta aici, convinsa fiind ca vin pentru mine.

Asa ca am plecat vineri cu trenul de doua noaptea cu pescarusii pe urmele mele, probabil, "cu mare-n suflet si cu scoica mea", cum bine spunea Chirila, am fugit si m-am refugiat acolo, in imensitatea infinita a marii si a cerului.

"AM AJUNS LA MAREEEE" a tipat o voce din interiorul meu dar a tipat atat de tare incat m-au auzit pana si pescarusii in inaltul cerului ... am ajuns pe plaja, m-am dezbracat de haine, de inhibitii, de complexe, de griji, de oras, de gri si de tot ce imi incarca mintea pana in momentul ala si am lasat soarele sa ma imbratiseze cu caldura lui si marea, cu valurile ei inspumate, sa ma poarte ... departe de tot ceea ce sunt, de toti cei care ma stiu, de toti cei pe care ii stiu ... "du-ma departe, undeva unde nimeni nu ma cunoaste, unde nici eu nu mai stiu cine sunt. Poarta-mi corpul fraged acolo unde nimeni nu a fost, in necunoscut, du-ma odata cu pescarusii tai, eu in apa si ei pe cer" .

Am ajuns la mare, am ajuns in Vama si mi-am eliberat mintea si sufletul de toate apasarile care m-au incercat pana atunci ... eram inca un trup rumenit de soare, afundat in nisip si fericire.

Am fost la mare, acum sunt tot in orasul asta obosit fara de care nu cred ca as putea sa supravietuiesc pentru ca reprezinta un rau necesar, printre betoanele astea incinse care emana si mai multa caldura, acum sunt tot aici ... in conserva mea incinsa, dar sunt cu marea in suflet, cu mirosul ei putin sarat in nari, cu sunetul valurilor in timpane, cu pielea cafenie si dunga de la slip ... untill next time: don't forget me cause I know I won't!