Am plecat la mare caci orasul asta prafuit ma sufoca cu griul lui obsedant, cu oamenii lui toropiti de atata caldura si am plecat pentru ca in fiecare dimineata marea isi trimitea mesagerii, niste pescarusi care ma trezeau in fiecare dimineata cu strigatele lor si care se asezau pe blocul de vis a vis, parca sa-mi faca in ciuda. Ma uitam orbita de soare si putin chioara de somn la ei si ma gandeam: "Ce cautati voi aici, peste marea asta gri de ciment, cand locul vostru e acolo, peste intinderea aceea albastra? De ce veniti sa ma ispititi cu zborul vostru lin cand eu sunt un simplu muritor ce trebuie sa calce in picioare in fiecare zi asfaltul asta topit? De ce veniti aici, unde sufletul se sufoca si se evapora cand puteti sta acolo ... unde simt ca plutesc si zbor odata cu voi?" Nu i-am intrebat niciodata ce cauta aici, convinsa fiind ca vin pentru mine.
Asa ca am plecat vineri cu trenul de doua noaptea cu pescarusii pe urmele mele, probabil, "cu mare-n suflet si cu scoica mea", cum bine spunea Chirila, am fugit si m-am refugiat acolo, in imensitatea infinita a marii si a cerului.
"AM AJUNS LA MAREEEE" a tipat o voce din interiorul meu dar a tipat atat de tare incat m-au auzit pana si pescarusii in inaltul cerului ... am ajuns pe plaja, m-am dezbracat de haine, de inhibitii, de complexe, de griji, de oras, de gri si de tot ce imi incarca mintea pana in momentul ala si am lasat soarele sa ma imbratiseze cu caldura lui si marea, cu valurile ei inspumate, sa ma poarte ... departe de tot ceea ce sunt, de toti cei care ma stiu, de toti cei pe care ii stiu ... "du-ma departe, undeva unde nimeni nu ma cunoaste, unde nici eu nu mai stiu cine sunt. Poarta-mi corpul fraged acolo unde nimeni nu a fost, in necunoscut, du-ma odata cu pescarusii tai, eu in apa si ei pe cer" .
Am ajuns la mare, am ajuns in Vama si mi-am eliberat mintea si sufletul de toate apasarile care m-au incercat pana atunci ... eram inca un trup rumenit de soare, afundat in nisip si fericire.
Am fost la mare, acum sunt tot in orasul asta obosit fara de care nu cred ca as putea sa supravietuiesc pentru ca reprezinta un rau necesar, printre betoanele astea incinse care emana si mai multa caldura, acum sunt tot aici ... in conserva mea incinsa, dar sunt cu marea in suflet, cu mirosul ei putin sarat in nari, cu sunetul valurilor in timpane, cu pielea cafenie si dunga de la slip ... untill next time: don't forget me cause I know I won't!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu