Iau ca exemplu fetele care incep cu doua-trei operatii, saracele vor sa isi faca schimbari cat mai mici si nesesizabile, dar se trezesc sa vor mai mult si mai mult pana cand nici ele nu mai stiu cine sunt.
Nu inteleg, nu pot, sau poate, nu vreau, logica mea nu " duce" pana acolo pentru ca eu sa pot intelege de ce sunt fetele astea atat de complexate. Da, sigur, nu ma consider perfecta, sunt constienta ca nu sunt niciun fel de Angelina Jolie de Romania, dar am invatat sa imi accept defectele si sa ma bucur de mine asa cum sunt. Pana la urma nu sunt stramba, am doua maini si doua picioare, asa cum e firesc, sunt complet normala. Sunt constienta ca se poate mult mai rau de atat, dar si mai bine.
Dar fetele astea nu sunt asa si incep din frageda pruncie cu mici tertipuri de michiaj, de coafura, cu unghii frumos ornate (mai ceva ca ouale de Pasti) si incet, incet, odata cu intrarea in adolescenta isi modifica culoare parului, a ochilor si ajung sa se plastefieze. Par de plastic, gene de plastic, unghii de plastic, sani de plastic, etc.
Din oameni cu personalitate si caracter, cu defecte fizice complet normale, ajung niste umbre ale societatii, ajung sa semene toate intre ele si in cele din urma ajung sa formeze o turma frumos parfumata si aranjata, ajunge sa se considere perfecte, fizic ... caci psihic au aceste complexe obsesive ce le situeaza la polul opus frumusetii sau normalitatii.
Pe langa complexul asta de a plastefia fiecare particica a corpului ele mai vor sa fie si extrem de slabe, anorexice. De ce? Pentru ca nu au pic de incredere in ele si felul in care arata, nu au caracter si curajul de a se afisa asa cum sunt cu adevarat.
Acum nu o sa fiu ipocrita sa spun ca eu nu complet pe langa aceste "obiceiuri" pentru ca, pana la urma, nicio fata/femeie nu este. Da, ma machiez si eu, dar o fac pentru mine, pentru imaginea mea si nu o fac atat de mult incat sa ma "alterez" complet. Primele mele incercari in acest domeniu au inceput pe la 16 ani ( destul de tarziu daca stau sa ma gandesc cum pustoaicele de 13-14 ani arata astazi de 20 din cauza transformarilor pe care si le fac).
Si chiar daca am inceput sa ma "feminizez" la 16 ani am inceput cu o mica teama, nu pentru intregul proces prin care treceam, ci pentru ca atunci cand ma machiam mi-era teama ca daca o sa ma remarce cineva, o sa remarce acea persoana "cosmetizata", nu pe mine, nu naturala. Si pana la urma aveam dreptate pentru ca orice femeie aranjata este frumoasa, dar una naturala ... e mai dificil.
Si da, sunt slaba, dar asta nu pentru ca mi-o doresc, nu pentru ca tin vreun fel de regim sau pentru ca merg la sala, ci pentru ca mama natura a fost blanda cu fizicul meu. Dar nu asta conteaza, nu cat de slab sau cat de gras esti, ce masura porti la pantaloni, pentru ca fiecare persoana are farmecul ei, indiferent de numarul kilogramelor.
Fiecare defect al omului are o calitate care creaza o balanta intre calitati si defecte si in plus, daca stii sa iti valorifici acele calitati atunci chiar esti o persoana castigata.
In concluzie, nu inteleg si nu cred ca o sa ajung sa inteleg gandirea femeilor care doresc sa fie un fel de Frankenstein al lumii moderne. Prefer o minte sanatoasa intr-un corp imperfect decat o minte "bolnava" intr-o carcasa aparent perfecta, pe care societatea o considera frumoasa, dar nu si eu.
Eu aleg sa fiu naturala cu defecte si calitati, prefer sa raman "neplastefiata" ca sa pot fi eu. Poate o sa fiu considerata o ciudata pentru ca nu-mi doresc o imbunatatire sau un erou pentru ca am reusit sa ma multumesc cu ceea ce mi-a daruit Dumnezeu si mama, prin nastere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu