Poveste

Era mica si naiva, copilaroasa si totusi matura, necoapta, inalta si slabuta, cu parul negru si ochi caprui ... cu inima plina, cu sufletul cald, cu zambetul crud, inca prinsa in bratele copilariei din care incerca sa se scuture spre adolescenta ...

Asa l-a intalnit pe el, un el la fel de slabut, blondut, cu ochi albastri, dar cu privirea ceva mai agera, cu sufletul ceva mai trist, caci era un baiet ratacit cu sufletul ceva mai inchis si inima mai rece; s-au intalnit in prima zi de liceu si prima oara cand l-a vazut s-a gandit cat de ingrozitor ar fi daca vor fi colegi de clasa, caci nu era prea incantata de aspectul lui fizic, dar prea putine stia ea atunci si prea multe avea sa descopere. Habar nu avea ca acel baiat pe care l-a ocolit aproape jumatate de an avea de ii devina bun prieten, coleg de banca ... va devenii persoana careia ea ii se va confesa, ii va cere sfaturi si pareri, ca va iesi cu el si spre surprinderea ei se va simtii si bine, iar apoi incet, incet va devenii geloasa pe toate fetele care vorbeau sau stateau cu el, va devenii dependeta de tovarasia lui ... habar nu avea, in naivitatea ei, ca acel baiat cu care nu vroia sa aiba de-a face urma sa ii devina iubit.

Habar nu avea ca urma sa se indragosteasca de el fara sa isi doreasca asta, fara sa stie cu adevarat ce insemna sa iubesti, ca va avea fluturi in stomac atunci cand il va saruta, habar nu avea ce insemna sa devina dependenta de parfumul lui, de mana lui, de privirea si "te iubesc-ul" lui.

Nu realiza ce avea sa urmeze si totusi povestea se derula destul de rapid, cel putin partea frumoasa, si cu timpul dezamagirea isi facea loc in povestea lor. Cu o minciuna azi, cu doua maine ... dar in incapatanarea ei nu vroia sa renunte, nu putea sa il lase, vroia sa il salveze de toti demonii lui, vroia sa il schimbe in ceva mai bun, mai onest, mai adevarat ... desi o ranea in fiecare zi, cu un glas dulce si cu priviri plapande, o ranea fara pic de mila sau remuscari. Iar ea ... ea nu renunta pentru ca simtea ca nu poate traii fara el, nu putea sa se plimbe pe strada singura pentru ca fiecare loc ii amintea de "ei", nu putea sa isi asculte melodia preferata caci era melodia "lor" ... nu putea respira fara el. Dar el era prea orb si continua sa o raneasca pana cand ea n-a mai simtit, nu a mai simtit gelozie sau nervi, nu s-a mai simtit mintita sau inselata, nu s-a mai simtit iubita ,dar a simtit ca nu mai poate iubii, cel putin nu pe el. Acum el devenise demonul ei de care vroia sa scape cu disperare, iar ele devenisera fantomele trecutului lui care ii invadau ei prezentul.

Asa ca s-a oprit ... s-a oprit din plans, incetase sa mai spere ca mai poate salva ceva, incetase sa mai il salveze. S-a oprit si realizase ca de mult nu il mai iubea, doar traia cu sentimentul de obisnuinta, realizase cat de mult o ranea si ce mod bolnav avea el de a o iubii. Realizase ca pana la urma, fizic, era bine, fizic putea continua, plamanii o ajutau sa respire fara el, picioarele o ajutau sa mearga mai departe, ochii o ajutau sa vada si altceva, iar inima continua sa bata fara el. Doar locul ala din interiorul ei, cel din care pornea durerea insuportabila, din care porneau lacrimile si noptiile nedormite, doar acel loc o tinea "tintuita" in trecut, dar stia ca timpul va sterge tot iar durerea avea sa se evapore si totul va fi ca inainte sa il fi cunoascut pe acel "robotel".

Cu timpul totul a trecut, ranile ei s-au vindecat, lacrimile s-au uscat si ele de mult, acum poate sa zambeasca din nou, isi poate povestii prima poveste de dragoste pe care a trait-o fara niciun fel de regret sau durere, acum il poate privii pe el in ochi fara pic de compasiune sau urma de dragoste, poate sa priveasca in viitor fara ca el sa apara in "ecuatie", acum nu mai e naiva si nici copil, acum e libera de ele, de el, de amintiri si miresme ... acum e libera si fericita!