ti se pare absurd?

De multe ori m-am gandit la moarte, suna sinistru stiu, dar nu m-am gandit la modul sinucigas pentru ca mi se pare un renunt la viata, asa grea cum o fi, renunt in modul cel mai las posibil, iar eu nu sunt o lasa ... probabil sunt multe chestii dar stiu sigur ca nu sunt o lasa, nu renunt orice ar fi. Cum spuneam, de multe ori m-am gandit ca o sa mor, poate din cauza problemelor de sanatate, poate pentru ca ar putea da o masina peste mine, cine stie... ma fascineaza ideea asta pentru ca in fata mortii totul devine inutil, toate grijile de pana atunci, toate depresiile, toate greutatiile vietii se reduc la nimic. Toate par un fleac atunci cand stii ca in curand vei muri.
M-am gandit cum mi-as traii eu viata daca as afla ca mai am 0 luna sau jumate' de an si singura modalitate care mi se pare logica este sa traiesc. Intens, fara nicio remuscare, fara indoieli, fara regrete ... as sorbii fiecare picatura de viata pe care trupul meu o poarta pana n-ar mai ramane nimic, pana cand moartea n-ar mai avea ce sa ia, doar un corp, o bucata de carne rece, albita si tapana. poate gandesc morbid dar de ce sa nu fim realisti? nu suntem nemuritori! oricand pot muri, in fiecare secunda moare cineva pe glob ... oare in momentul asta cate persoane mor si de ce?
Ideea e ca murim oricat de bine ne-am prezerva, oricat de sanatos am manca, fara e-uri, fara tigari sau alcool sau droguri, oricat de mult sport am face, oricate medicamente am baga in noi, tot murim ... fie de o boala incurabila, fie calcati de o masina, de un infarct, fie omorati pentru un telefon mobil si cateva foi din portofel.
niciodata n-am inteles-o pe mama atunci cand imi spunea : "mananca fructe si legume, i-ati calciul, nu mai manca fast food, nu mai baga prostii in tine" , poate vorbea doar instinctul matern din ea, poate credea sau spera ca fiica ei sa fie nemuritoare, dar nu sunt... de ce? pentru ce? ma conserv ca intr-o bula? ca sa dea unu peste mine pe trecerea de pietoni in timp ce incerca sa isi schimbe postul de radio? sau pentru bolile pe care le pot mostenii de la bunicii mei? si avem in registrul de boli : alcoolism, cancer, diabet, boli de inima ... deci, pentru ce?
am vazut intr-un film o faza care mi s-a potrivit de minune: un tip si o tipa erau la un first date intr-un restaurant modest. tipul si-a comandat mancarea iar cand tipa a comandat a inceput cu desertul si apoi felul intai si doi. explicatia ei: desertul e cea mai asteptat parte a unei mese, de ce sa astepti atat ceva ce-ti doresti atat de mult? poate in timpul felului unu sau doi un asteroid loveste planeta si moare si nu apuca sa manance acel lucru pe care si-l dorea cel mai mult. e un scenariu putin tras de par, stiu, care sunt sansele sa loveasca un asteroid pamantul fara ca noi sa stim? putine, dar ideea este ca se poate intampla orice in timpul felului unu sau doi ...
prefer sa mor cu zambetul pe buze, nu vreau sa mor la 90 si nu stiu cati de ani chinuita intr-un spital sau eu mai stiu pe unde, unde pui ca ii mai chinui si pe cei dragi care au obligatia morala sa aiba grija de tine.
eu vreau sa mor stiind ca mor din cauza mea, din cauza greselillor mele, fara sa ma chinui eu sau pe cei la care tin. vreau sa mor stiind ca am mancat tot fast food-ul de pe planeta, vreau sa mor facand bungee jumping, sau cand sar cu parasuta, vreau sa mor pe un motor cu 200 si mult la ora.
nu-mi doresc sa mor, vreau sa imi traiesc viata, sa duc greutatile care-mi sunt scrise sa le duc, vreau sa vad si sa stiu tot ce se poate vedea si stii, dar nu vreau sa mor tintuita intr-un pat, condamnata de o soarta dura si incorecta sau de un sofer beat sau neatent. vreau sa mor din vina mea, nu a altora.

Momente si alcool

Cand eram mica credeam in dragoste, credeam in multe, dar mai ales in dragoste si stiam, desi nu intelegeam exact notiunea de dragoste, stiam ca atunci cand ma voi casatori, o voi face pentru tot restul vietii cu o persoana pe care o voi iubii cu adevarat si care ma va pretuii la fel de mult. Cum spuneam, habar nu aveam ce insemna dragostea aia, cunosteam doar dragostea parintilor... acum nici nu stiu ce sa mai cred. acum vad tot felul de porcarii pesimiste, dar cum as putea sa le vad altfel cand un baietel "ologit" sufleteste din cauza unor nu stiu ce drame din copilarie, m-a "ologit" spiritual la randul lui? cum sa mai cred in iubire adevarata, intr-o relatie pe bune, in suflete pereche, in "pana cand moartea ne va despartii" ? poate pana o sa ajung la pragul ala o sa-mi vina mintea la cap.
dam vina pe ei ca sunt niste porci si ei pe noi ca suntem ... cumva, dar totul se reduce la povestea cu :"cine a fost primul, oul sau gaina?" ... pe noi ne-au "ologit" niste copii care habar nu aveau de capul lor si ei la randul lor au fost "chinuiti" de alte fetite fraiere care nu stiau ce vor de la ele sau de la viata. si atunci eu pe cine sa dau vina? am obosit sa analizez situatia in cap la infinit sau sa ma invinuiesc, am realizat ca degeaba dau vine pe el pentru ca era doar un copil prost si imatur... dar tot imi raman "traumele" si pesimismul si ironia si rautatea si gustul ala amar ca mi-am luat teapa. tot imi ramane intiparita in minte imaginea aia patetica cand ii vad cum se tin de manute pe strada de parca isi declara dragostea in vazul tuturor, de parca ar conta, oricum el maine poate fi cu alta in acelasi loc, pentru nimeni n-o sa conteze. sau cand isi declara dragostea pe pereti sau pe net, prin avatare si statusuri ... NIMANUI NU-I PASA!!! maine poti sa minti, sa-nseli, ea doarme linistita ca i-ai dat un mesaj penibil cu "te iubesc, noapte buna" . ne casatorim, spunem "pana cand moartea ne va despartii" ...cine dracu mai crede asa ceva cand toata lumea schimba sotii, logodnicele, iubitele, ca pe sosete ...mai bine am spune "sper ca o sa te iubesc pana cand mor, dar nu promit nimic!" macar suntem sinceri de la inceput.
nu mai cred in nimic, nici macar in ziua de maine ca poate la noapte o sa mor, nu mai cred in dragoste pentru ca nu mai sunt mica si naiva, am vazut viata intr-una din crudele ei forme si m-a sictirit. nu mai cred in happy end-uri, cred doar in momente si alcool. poate era mai bine sa raman un copil fraier dar care credea in ceva, decat un adult ironic, cinic ... mai bine traiam o iluzie frumoasa decat un adevarat care, cateodata , devine al dracu' de dureros.

Cateodata privesc in gol si ...

... imi aduc aminte.
Acum cateva zile am fost martora, involuntar, a unei scene care mi-a miscat toata fiinta, m-a tulburat si m-a facut sa zambesc. M-a facut sa ma gandesc la trecut, unul foarte indepartat.
Pe un trotuar, la cati metrii de mine, statea o tiganca la 25-30 de ani cu doi copii, o fetita si un baietel in scutec, se bucurau si ei de weekend si de soare, inspirau adanc aerul murdat de Bucuresti, dar pareau veseli si indraznesc sa spun fericiti, in mediocritate lor intelectuala si financiara.
Stateau si se zgaiau la trecatori, se mai certau, pana cand de ei a inceput sa se apropie o duba incarcata cu lemne sau, mai bine zis, bucati de lemne, vechi, subrede, pline de cuie ruginite si indoite, ceea ce cred eu ca urmeaza sa devina agent termic pentru iarna. Se uitam cum se apropie duba de ei iar in momentul in care masina a ajuns in fata lor, fetita a inceput sa strice cat au tinut-o plamanii: "tataie, tataie, tataie!" . "Tataie" a coborat din masina si s-a dus ghiulea la fetita, a strans-o puternic in brate, a privit-o si i-a daruit o ciocolata mica, cumparata, probabil, din ultimii lui bani. Apoi l-a privit blajin si pe cel mic care scancea in bratele mamei lui.
Pentru cateva secunde toata scena m-a proiectat in trecut, atunci cand, si eu copil fiind, ieseam pe poarta in fuga direct pe ulita si saream in bratele bunicului meu, il strigam, il sarutam si ma aruncam cu bratele larg deschise spre plasa lui de rafie ca sa vad cu ce bunatati urma sa ma rasfete. Ma rasfata cu ceva dulce de fiecare data, negresit! Eram atat de mica incat tot acest episod mi se pare mai mult un vis decat o amintire; a trecut timpul si am ramas fara el, acum nu mai am inspre cine sa alerg, pe cine sa mai caut in traista, acum nu mai exista acea prezenta care sa ma rasfete cu dulciuri sau care sa ii spuna bunicii: "las-o daca nu mai vrea sa manance, n-o obliga!", caci el era cel care ma salva de la "torturile" bunicii atunci cand eram un copil "rau" si nu vroiam sa imi termin mancarea din farfurie.
A trecut timpul si eu cu greu imi mai amintesc scenele astea si atunci cand se intampla imi doresc atat de mult sa pot da timpul inapoi, sa fiu din nou acolo cu ei, sa fiu mica si fara griji, iar ei tineri si in putere ... imi doresc sa il cunosc din nou, imi doresc sa am cui spune: "tataie".

Dragostea nu-i o stiinta exacta!

... si cat mi-as dori sa fie!
Dupa indelungi discutii cu singura persoana care imi cunoaste sufletul pe de rost, cateodata mai bine decat mi-l cunosc eu, si contemplari interioare la ore tarzii din noapte, am ajuns la trista si demoralizatoarea concluzie ca dragostea nu-i o stiinta exacta. Nu-i pot aplica o formula sau un algoritm de calcul si gata, sa rezolv tot, sa stiu ce sa fac si cum sa procedez.
In schimb ma tortureaza si ma bulverseaza in ultimul hal, ma prinde in decizii din care eu nu stiu ce sa fac ... habar nu am!!! Nu am habar nici azi, nici maine, nici peste 3 luni ... si asa ma gasesc "prinsa" in situatii din care nu stiu cum sa scap sau, mai grav, daca vreau sa scap.
Si asa stau si imi consum neuronii zi si noapte prin discutii interminabile cu mine insumi in care ma intreb: "Ce dracu' vrei???!" si in secunda urmatoare raspunsul imi apare "HABAR NU AM !!!" ... cine se intreaba ce isi doresc femeile, raspunsul e simplu si la obiect: "Nu stiu" . Mi-as dorii sa vad tot alb-negru, totul sa se rezume la da sau nu, sa spun "stiu" in loc de "habar nu am", sa fiu mai hotarata in deciziile mele si mai decisa. DAR cum nu sunt perfecta, sunt asa, "defecta", indecisa, speriata, evaziva ...
In concluzie raspunsul meu, pentru cei care asteapta un raspuns de la mine, este nu stiu, poate voi stiti ce vreti si ce nu, poate voi sunteti decisi, hotarati ... eu, nu!