Cand eram mica credeam in dragoste, credeam in multe, dar mai ales in dragoste si stiam, desi nu intelegeam exact notiunea de dragoste, stiam ca atunci cand ma voi casatori, o voi face pentru tot restul vietii cu o persoana pe care o voi iubii cu adevarat si care ma va pretuii la fel de mult. Cum spuneam, habar nu aveam ce insemna dragostea aia, cunosteam doar dragostea parintilor... acum nici nu stiu ce sa mai cred. acum vad tot felul de porcarii pesimiste, dar cum as putea sa le vad altfel cand un baietel "ologit" sufleteste din cauza unor nu stiu ce drame din copilarie, m-a "ologit" spiritual la randul lui? cum sa mai cred in iubire adevarata, intr-o relatie pe bune, in suflete pereche, in "pana cand moartea ne va despartii" ? poate pana o sa ajung la pragul ala o sa-mi vina mintea la cap.
dam vina pe ei ca sunt niste porci si ei pe noi ca suntem ... cumva, dar totul se reduce la povestea cu :"cine a fost primul, oul sau gaina?" ... pe noi ne-au "ologit" niste copii care habar nu aveau de capul lor si ei la randul lor au fost "chinuiti" de alte fetite fraiere care nu stiau ce vor de la ele sau de la viata. si atunci eu pe cine sa dau vina? am obosit sa analizez situatia in cap la infinit sau sa ma invinuiesc, am realizat ca degeaba dau vine pe el pentru ca era doar un copil prost si imatur... dar tot imi raman "traumele" si pesimismul si ironia si rautatea si gustul ala amar ca mi-am luat teapa. tot imi ramane intiparita in minte imaginea aia patetica cand ii vad cum se tin de manute pe strada de parca isi declara dragostea in vazul tuturor, de parca ar conta, oricum el maine poate fi cu alta in acelasi loc, pentru nimeni n-o sa conteze. sau cand isi declara dragostea pe pereti sau pe net, prin avatare si statusuri ... NIMANUI NU-I PASA!!! maine poti sa minti, sa-nseli, ea doarme linistita ca i-ai dat un mesaj penibil cu "te iubesc, noapte buna" . ne casatorim, spunem "pana cand moartea ne va despartii" ...cine dracu mai crede asa ceva cand toata lumea schimba sotii, logodnicele, iubitele, ca pe sosete ...mai bine am spune "sper ca o sa te iubesc pana cand mor, dar nu promit nimic!" macar suntem sinceri de la inceput.
nu mai cred in nimic, nici macar in ziua de maine ca poate la noapte o sa mor, nu mai cred in dragoste pentru ca nu mai sunt mica si naiva, am vazut viata intr-una din crudele ei forme si m-a sictirit. nu mai cred in happy end-uri, cred doar in momente si alcool. poate era mai bine sa raman un copil fraier dar care credea in ceva, decat un adult ironic, cinic ... mai bine traiam o iluzie frumoasa decat un adevarat care, cateodata , devine al dracu' de dureros.
2 comentarii:
O pauză le va rezolva pe toate.
Totul se schimbă, totul se mişcă, evoluează, involuează, totul se pierde, din noi rămân doar amintiri şi poveşti, rămân doar fragmente de adevăr subiective şi multe întrebări, iar uneori chiar ai nevoie ca un singur lucru să rămână la fel.
Stresul dintre cursuri.
Stresul dintre capitolele pe care trebuie să le înveţi pentru examene.
Stresul că nimeni nu crede în tine şi stresul că mai ales tu nu o faci.
Stresul că analizezi prea mult sau că nu o faci deloc.
Stresul că nu mai ai zece ani, nici măcar șaptesprezece, că nu ai fost niciodată doar adolescentă, pentru că gândeai şi simţeai prea profund. Stresul că nu găseşti persoana potrivită care să te sărute cum vrei, iar când o faci sigur ceva nu este în regulă.
Calmul cu care iei decizii importante, semnul maturizării. Dezamăgirea că prietenia se menţine de la un punct doar din comoditate şi un trecut comun, precum relaţiile lungi şi ok.
Faptul că deteşti acest ok şi totuşi e singurul cuvânt cu care poţi răspunde miilor de întrebări stresante şi indiscrete.
Ţipetele care răsună din tine când nu te mai cunoşti, când nu te poţi găsi, când nu îţi poţi imagina viitorul iar prezentul insistă să devină trecut. Trecutul măcar are un fir, are o noimă, pe când prezentul nu poate sta locului. O amintire are încorporată în ea zeci, sute, mii de „acum”. Spui atât de uşor atunci, dar pentru un atunci strângi mult prea greu, mult prea mult. E epuizant. E stresant. Vrei o pauză, vrei să te pierzi în ceva, aşa că te înscrii într-o cursă către orgasm.
Al ochilor când plângi până când nu mai ai lacrimi şi te relaxezi subit, al corpului până când transpiri şi te lipeşti de cearceaf şi de o altă nuanţă de piele, al minţii în tripurile ei neînţelese, al sufletului în tremurul lui nesăbuit.
Stresul dintre orgasme.
Stresul de a exista, de a simţi, de a gândi, de a fi mai bun. Pentru că toţi pot fi răi, dar nimeni nu mai reuşeşte să fie bun.
O pauză le va rezolva pe toate, măcar pentru o clipă.
O pauză de ţigară, până când începe o altă melodie tristă, până-ţi vine o idee sau începi să înţelegi ceva. O pauză.
Iar apoi... soluție este aceeași dintotdeauna: tot înainte!
Te iubesc ... iubesc modul in care ma intelegi atunci cand eu nu reusesc, iubesc modul in care imi cunosti gandurile desi eu nu inteleg mare lucru din ele, iubesc modul in care ma tii strans in brate atunci cand ma pierd de tot, iubesc cum ma citesti precum o carte, iubesc cum ai putut sa treci peste "scoarta" mea, cum ai vazut ceva bun in mine.
Trimiteți un comentariu