Aburi de vin fiert si scortisoara

Merg pe cararile aurite de toamna asta timpurie; timpurie si rece, trista si gri.


Merg prin fosnetul ei care mi se intinde la picioare si las sclipirile aurite sa se desprinda de asfaltul rece, sa se joace-n pasii grabiti, sa zboare, sa isi fluture culoarea vesela in jurul meu, sa graviteze in vazduhul plumbuit de norii grei.


Merg prin gerul egoist care ingheata tot in cale si-mi trezeste fiecare simt, imi amplifica fiecare gest, imi urmareste fiecare suflare si-o materializeaza in sute de cristale.


Merg prin patura neagra a-nserarii, sangeriul apus s-a stins si el de mult si doua - trei luminite licaresc anemic pe bleumarin-ul care-mi "atarna" deasupra capului gol, unde suvintele mi se zbat violent de fata. 


si ajung in pragul tau, acolo unde miroase-a cald, unde ma-mbat in aburi de vin fiert cu portocale inecate-n scortisoara exotica. acolo e cuibul meu invaluit in fum de tigara, acolo unde lumina-i calda, acolo perna mi-a pastrat urma fetei si cearceafurile-mi poarta inca parfumul trupului incalzit de tine!
Acolo ma nasc si-acolo as vrea sa mor, acolo visez, acolo te  iubesc, acolo plang, strang, sarut, izbesc ... acolo simt cum tot universul face parte din mine, acolo imi simt fiecare colt de suflet ca-mi apartine. in camaruta aia stramta si obscura in care miroase-a primavara.
asteapta-n pragul cu vopseaua decojita si peretii scorojiti de timp, asteapta-ma-n fiece seara atunci cand orizontul pare ca ia foc, asteapta-ma cu un sarut furat si-un zambet strengaresc .

ciocolata calda

A venit frigul; trebuie sa-mi umplu sufletul cu ceva! cu lucrurile marunte care ma arunca intr-o visare dulce, cu multa ciocolata si culoarea ei intunecata, cu mirosul ei a carui dulceata imi "gadila" fiecare simtire, cu mult cer albastru care sa ma binedispuna in zilele noroase ce vor veni, cu razele rebele de soare care se joaca-n parul ud intr-o dimineata voioasa de august, cu mirosul copacilor infloriti din luna mai ... cu miile de flori care-i impodobesc, cu petalele lor care se scutura la fiecare adiere de vant. Cu cerul instelat din noptile de vara, cu luna plina.


A venit toamna. Acopera-mi sufletul cu sunetul marii inspumate, cu valurile ei care se lovesc de stabilopozi. Cu nisipul cald si umed care-mi ineaca trupul rumenit de soare, cu fiecare "margea" ce alcatuieste plaja. Cu sclipirea soarelui pe suprafata marii intr-o dimineata imbaiata in aburi de alcool.


Va veni iarna; trebuie sa imi bucuri sufletul cu ceva! 
Cu mirosul ierbii proaspat tunse, cu zbor de fluturi colorati, cu multe flori. Cu zile insorite si sufocante in care cad ploile de  vara violente si calde. Cu verdele ierbii de primavara care trezeste orasul prafuit si zgribulit la viata. Cu nopti lungi, calde si adieri proaspete de vant. Cu zambete de copil naiv. Cu plimbari nesfarsite pe strazile pustii, cu rasarituri de soare prinse cu cafelele in mana pe acoperisul lumii!


Acopera-mi sufletul si dezgoleste-mi zambetul, dezbraca-ma de amintiri si lasa-ma "goala"; asa, poate, voi invata din nou sa simt fiecare strop de ploaie pe pielea umeda si fiecare raza de soare care-mi gadila simturile. Asa, poate, voi invata sa zbor printre nouri albi si pufosi de vata de zahar ars, un zbor lin care sa ma poarte in neant, acolo unde nici macar eu nu stiu, acolo unde sufletu-mi rade, unde e doar al meu. Acolo unde in fiecare seara inainte de culcare poti auzii cate-o poveste a copilariei, acolo unde nu trebuie niciodata sa fii matur sau serios; acolo unde poti rade haotic si poti copilarii, unde poti manca dulciuri la infinit.




Acopera-mi sufletul cu un zbor lin si lasa-ma sa-mi apartin!

this too shall pass!

Imi pasa pana nu imi mai pasa!

Toleranta fiecarei persoane difera in functie de natura ei (fizica sau psihica), de varsta, de sex, de circumstante, si, in final, de persoanele care ne testeaza aceste limite. DAR fiecare persoana are o limita!
Limitele fizice sunt evidente si banale insa limitele psihice sunt mult mai complexe, mai profunde si mai greu de identificat.
Si ajung intr-un punct in care spun: "stop!", in care nu mai pot indura sau pentru care nu mai pot sa indur, pentru care nu mai exista o logica, un motiv destul de rational pentru ca mintea mea sa lupte impotriva vointei. Atunci se blocheaza, atunci deschid ochii, ma uit in jur si plec mai departe, atunci am primul contact direct cu realitatea care ma loveste in plex si ma zdruncina in aceelasi timp. Atunci realizez ca merit mai mult, ca am evoluat ... atunci realizez ca toleranta mea a cedat, si-a "bagat piciorul" si mi-a zis: "da' mai lasa-ma frate!". Cel putin asa functioneaza toleranta in cazul meu si ajung sa imi pese pana cand nu imi mai pasa! Atunci intervine indiferenta, atunci uit tot ce trebuia sa retin, sterg tot ce trebuia sa ramana, urasc tot ce trebuia sa iubesc si reneg tot ceea ce pana in momentul ala puteam sa accept, datorita sau din cauza tolerantei.
Singura problema o reprezinta faptul ca imi pasa! E o caracteristica tot mai rar intalnita azi si care dauneaza grav spiritului ... poate asta e motivul pentru care este pe cale de disparitie. si, inevitabil, intervine intrebarea: cat de bine e sa imi pese intr-o societate careia nu ii mai pasa? cat de sanatos, la propriu, poate fi? un fel de: "a fi sau a nu fi?" mai contemporan.
Tie cam cat de mult iti pasa?

they told me that love should be enought ... apparently, they were wrong! 
so, go shove your love and feelings where the sun doesn't shine!

intre azi si maine

Stiu ca ceea ce mi se intampla face parte din mine, din ceea ce sunt, ceea ce gandesc, ceea ce iubeste sau urasc, ceea ce prefer sau reneg. fiecare persoana pe care am cunoscut-o face parte din mine, din fiecare am luat ceva sau am adaugat ceva, din fiecare gest am inteles sau am invatat ceva ...

dar, ce ma fac atunci cand realizez ca sunt alcatuita din temeri, din indoieli, din pesimism si negativism, din ironie? ce ma fac atunci cand nu pot sa "citesc" o privire, cand nu pot sa simt o atingere sau un suflet cald, cand nu "simt" adevarul?

Stiu ca's doar un copil naiv dar incapatanat care in naivitatea lui a uitat sa mai creada in lucrurile care ii formau universul. si cum faci, cum readuci la viata tot ceea ce credeai ca nu mai exista? cum mai crezi in ceva ce pentru tine era inexistent? cum ne convingem sa credem in mos craciun? sau in rai? eu cum sa fac toate astea?

Stiu ca ce simt e real, palpabil as putea zice ...dar !

Stiu ca nu sunt prima si nici ultima femeie pe care o vezi sau pe care-o "citesti" asa, pentru care o simti asa, pe care-o "inspiri" asa ...dar nici macar nu-mi pasa pentru ca tu nu esti primul sau ultimul barbat pentru care simt si de care mi-e teama.

Stiu ca trebuie sa ma opresc, sa-mi opresc gandurile, sa ma opresc din ritmul meu haotic, trebuie sa ma opresc din banuit, trebuie sa imi opresc ingradirile si limitarile ... sa-mi opresc temerile.

Singurul lucru pe care nu-l stiu e cum sa fac asta!

peste suflete timpul nu poate trece

au inceput din nou sa cante greierii ... acel cantec vechi, cunoscut mie. si ce dor mi-a fost de cantecul lor in miez de noapte! peste patura neagra a noptii, in tacerea absurda, stau si ascult cum se frang vise si altele se nasc.

mi-aduc aminte de cerul instelat cu mii si mii de suflete, corpuri inerte, lipsite de orice urma de viata sau caldura, de globul de cristal care se zgaia cu zambetul inocet la marea amortita ce ii se intindea la picioare.

mi-aduc aminte de mirosul care-mi invada plamanii, de curat, de inocenta, de planuri inutile, de zambetele calde, plapande ... de mana ei obosita, ridata, uscata de trecerea veacurilor. de trupul ei pipernicit si indesat. de broboada de pe cap, de obrajii rumeni si rotunzi. de parul carunt, amprenta timpului care nu iarta! de glasul intelept si plin de afectiune. de ochii care mi-au vegheat sufletul si l-au lasat sa in floreasca ...

mi-aduc aminte de ea, de draga mea, si cat mi-as dori ca timpul s-o crute, macar pe ea, s-o ierte, s-o uite, s-o rateze ... s-o lase acolo, in coltul ala uitat de lume, s-o lase in paradisul ei unde s-o pot gasi doar eu.

mi-aduc aminte de prezenta ei care s-a impregnat in fiinta mea, nici macar timpul, oricat de parsiv ar putea fi, n-o poate sterge ... caci peste suflete timpul nu poate trece!

Manipularea in varianta „light”

In fiecare zi auzim de manipulare, in mass-media, in viata politica, in religie, pana si noi ne inducem o auto-manipulare la un anumit nivel, constient sau subcontient, dar o numim auto-sugestie ca suna mai putin distructiv.

Ne lasam manipulati prin emisiuni, filme, talk-show-uri, reclame si tot felul de alte scandaluri doar pentru a uita de „manariile” pe care le fac mai marii statutului, ne lasam manipulati sau suntem manipulati de micii si berile din campaniile electorale care ne „fura” ochii atunci cand sunt pe moca pentru ca, parca, au un gust mai bun si pofta e mai mare.

Ne lasam condusi, mai ales la batranete, de cei care cunosc „calea cea dreapta”, incercam sa ne „spalam” pacatele din tinerete la varsta a treia printr-o viata petrecuta in tihna, post, rugaciune si cozi interminabile petrecute in sarbatorile mari in fata bisericilor, de parca Dumnezeu o sa tina cont de cat timp am petrecut noi in picioare. Ne „spalam” pacatele in timp ce ii calcam pe altii in picioare, doar, doar, vom atinge moastele Sfinte care ne vor schimba miraculos si radical viata! Ne povestim pacatele preotilor, care, de cele mai multe sunt mai pacatosi decat noi.

Ne auto-manipulam atunci cand facem compromisuri, cand ne multumim cu mai putin decat meritam cu adevarat, atunci cand nu ne strigam libertatea din „varful” plamanilor, cand nu ne cerem drepturile, cand inchidem ochii si preferam sa fim indiferenti, desi constiinta ne dicteaza altceva. Ne manipulam cand apelam la diferite substante, indiferent de starea lor materiala, pentru a ne face fericiti si a uita de probleme. Ne lasam manipulati de prieteni si anturaje, cateodata pentru binele nostru dar, din pacate, de cele mai multe ori in dezavantajul nostru. Manipulam, in diferite moduri, ne lasam simturile inselate, mai mult sau mai putin, ne lasam condusi de false valori „sclipitoare” care ne atrag atentia. Unii o fac mai mult, altii mai putin dar la finalul zilei concluzia ramane aceeasi: manipulam si suntem manipulati, cu sau fara voia noastra, mai mult sau mai putin!

Ne lasam manipulati de regulile sociale impuse de multime, grupul cel mai usor de manipulat intr-o societate, de prieteni, de familie si de obiceiurile si traditiile care ne-au fost transmise de-a lungul timpului doar pentru ca „asa este bine” sau „asa se face/ obisnuieste”. Iar cei care, rareori, se ridica din multime si intreaba „de ce?” sau care se abat putin de la regulile multimii, deci cei care sunt putin mai greu de manipulat sau refuza cu indarjire aceasta forma de existenta cu capul plecat, aceia sunt marginalizati, excluzi, „reeducati”, sunt numiti nebuni sau anarhisti; dar foarte putini inteleg sau stiu faptul ca nebunia reprezinta o alta forma a realitatii, vazuta putin mai abstract, vazuta din alte puncte de vedere, puncte pe care noi nu suntem capabili sa le percepem.

Nu am crezut niciodata in manipulare, si probabil nu voi crede niciodata, nu m-am gandit la ea ca la acea metoda care imi va schimba sau altera valorile morale care ma intregesc pe mine ca individ atata timp cat eu ma cunosc, imi cunosc limitele, imi cunosc defectele si calitatile, atata timp cat stiu cine sunt cu adevarat, cat imi cunosc valorile si legile dupa care „functionez”. Probabil ca mintile „slabe” sau mai putin informate, sa zicem, pot fi manipulate cu o foarte mare usurinta, cu siguranta exista o minte mai stralucita decat a mea care sa imi poate „darama” valorile, care imi poate schimba punctele de vedere, care ma poate transforma intr-o cu totul alta persoana, dar stiu ca nu mi se poate intampla asta in fiecare zi, stiu ca nu sunt asa usor de controlat.

Ps: am numit acest text: Manipularea in varianta „light” deoarece sunt convinsa ca exista si forme mult mai serioase si totodata grave de manipulare a maselor si a creierului uman pe care eu nu le inteleg sau nu sunt inca pregatita sa le cunosc, drept urmare am abordat manipularea la nivel general, mai „usoara” impotriva careia pot „lupta”!

aberatie, dulce delir!

urca pe culmile disperarii si bucura-te de dulcele amar al neputintei care iti urla prin fiecare por impregnat cu un miros vechi, stat, uitat de tine si cei care te cunosc.

simte cum neputinta te inconjoara si pune stapanire pe fiinta obosita ... sau e indiferenta?

indiferenta urla prin sufletul curat si totusi pervers, urla mai tare decat orice voce pe care ai putea s-o auzi vreodata. si e asa de bine ... nu imi pasa, nu imi permit luxul asta. nimic nu te doare, nimic nu te doboara ... esti de neinvins? esti nemuritor?

e o voce muta ce m-a eliberat de orice urma de trecut, prezent sau viitor!

urca pe culmile extazului si lasa-l sa te poarte departe ... in neant.

dulce delir iti iubesc aberatia absurdului pe care nu il inteleg dar care ma poarta in pantecele neintelesului. un neinteles placut, comod si primitor.

n-am inteles niciodata dorinta "sadica" a unora de a fi cunoscuti, de a saluta pe toata lumea ( cu toate ca habar nu au cine e omul ala, daca e un om bun sau rau, daca te-ai intelege cu el vreodata sau nu ), de a fi populari, bagati in seama, intrebati vesnicul "ce faci?", de a cunoaste cat mai multe persoane din diferite cercuri in care se invart sau de a fi cunoscuti de cat mai multe persoane din cercurile in care se invart. nu inteleg dorinta asta, care sincer mi se pare de-a dreptul stupida, de a fi cat mai cunoscut.

pana la urma oamenii aia cunosc doar ceea ce lasi tu sa se vada si cu totii ne "afisam" cu mastile noastre sociale deci niciodata omul ala care te va saluta nu ma sti defapt ce e in sufletul si in mintea ta, nu va sti niciodata ce simti si ce nu, cand razi si cand plangi, cand iubesti si cand inseli, cand minti si cand esti tu. poate te ascunzi atat de mult si de adanc in mastile tale sociale incat nici macar tu nu mai sti cine esti cu adevarat, nici tu nu ai sti ce simti si ce nu, ce gandesti si ce nu, ce e real si ce e minciuna.

nu vreau sa cunosc multa lume care defapt habar nu are cine sunt cu adevarat, nu vreau sa fiu intrebata: "ce faci?" doar ca sa mint cu banalul: "bine". nu vreau sa fiu "descoperita" in fata tuturor, nu vreau sa ma cunosca si nici eu nu vreau sa ii cunosc pe ei. daca as incerca sa fac asta as fi asaltata de problemele lor, de temerile, de greselile, de iubirile, de esecurile, de visele lor. nu vreau sa ma incarc, nu vreau sa le port povara pentru ca nu's atat de rezistenta, nu am atatea solutii si nici inteleapta nu sunt!

nu le inteleg dorinta de a fi cunoscuti cand ei defapt nu lasa nimic la "vedere". nu le inteleg intentiile atunci cand incerca sa fie pe placul tuturor, de parca nu se plac ei pe ei si cred ca daca ii vor placea ceilalti din jur vor ajunge si ei sa se placa intr-un final. nu le inteleg dependenta asta de ceilalti, de oameni straini, de privire reci, de atingeri necunoscute, de zambete sparte, de priviri ignorante si de intrebari stupide, inchise si puse doar dintr-o politete exagerata si falsa.

ei nu te vor cunoaste pe tine si nici tu nu ii vei cunoaste pe ei pentru ca ne plac mastile sociale care ne ofera confortul si siguranta de care avem nevoie, ele reprezinta refugiul in care ne ascundem toate fustrarile si temerile, acolo ne ascundem de lume, mai mult sau mai putin, mai evident sau mai subtil ... dar pana la urma toti procedam la el, rezultatul e acelasi.

incercand sa "spargi" ignoranta care te inconjoara cu un fals interes in viata altora nu faci decat sa te adancesti in propria indiferenta. in ignoranta ta devii un ignorant care ii minte ce cei din jurul lui dar mai ales pe el insusi.

ANGIE

In haosul zilelor in care traim e destul de imposibil sa iti gasesti o persoana care sa iti cunoasca sufletul, care sa te completeze, care sa te ajute sa vezi tot ceea ce tu pana in momentul respectiv nu vedeai. Credeam, pana acum un an, ca este imposibil sa iti gasesti acel refugiu care sa te scape de toate problemele, toate "traumele" pe care un om le poate "duce". Si totusi acea persoana m-a gasit pe mine sau poate soarta a facut in asa fel incat drumurile noastre sa se intersecteze, desi n-am gasit-o sub forma unui iubit sau amant ... am gasit-o sub cea mai pura si, totodata, cea mai rara forma: a unui prieten, a unui prieten adevarat, a unui "suflet pereche" care sa te completeze, care sa te tina in brate atunci cand vrei doar sa plangi si cuvintele-s de prisos, care sa te certe parinteste atunci cand spui sau faci numai prostii, care sa te astepte seara cu masa pusa atunci cand vii de la munca obosit si infometat, care sa iti zambeasca inocent atunci cand esti suparat. Am gasit-o precum o gura de aer proaspat si racoros intr-o zi extrem de calda si incarcata. Am gasit-o in prima zi de facultate desi habar nu aveam cine este si de unde vine. Statea in spatele meu la primul curs din viata mea de student. Nu mai tin minte mare lucru din acea zi, stiu doar ca m-am intors la ea sa ii cer un pix dar atunci cand am vazut-o am ramas pentru cateva sfractiuni de secunda muta, de uimire, pentru ca in viata mea nu mai vazusem, pana in acel moment, o femeie atat de frumoasa. Mi-a oferit cu blandetea ei specifica pixul cerut si apoi am disparut amandoua, fiecare pe drumul ei. Apoi am mai intalnit-o inca o data in al doilea semestru ...apoi ne-am descoperit! Nu as fi stiut nici pana in ziua de azi ca ea a fost fata aceea frumoasa pe care am zarit-o in prima zi daca intr-o zi nu mi-ar fi spus, pe cand pe plimbam si povesteam: "stii, in prima zi de facultate mi-ai cerut un pix!" ... atunci mi-a picat si mie fisa, atunci s-a facut lumina! Era ea, dupa un an de zile, multe cursuri si seminarii plictisitoare, multe retete culinare "furate" de pe internet, cateva petreceri, poze si muuulte prostii pe care eu le faceam, atunci am inteles ca era ea! Probabil ar trebuii sa fiu recunoascatoare acelui pix pe care l-am uitat acasa in ziua aia sau stilului meu cam hoatic care m-a facut sa uit pixul. Nu stiu cui sa ii multumesc pentru ca am gasit-o dar ma bucur ca s-a intamplat. Mai mult nici nu trebuie sa stiu ... Acum pot sa spun doar ca mi-e indispensabila, ea ma face sa vad un "strop" de culoare in tot griul meu pesimist, ea ma face sa fiu eu, ea ma face sa ma simt frumoasa. Ea ma face sa fiu fericita cand sunt trista, imi aduce aminte ca nu sunt singura aici, ea-mi ofera zambetul cald care ma calmeaza, ea imi "potoleste" haosul si mi-l aranjeaza atunci cand am nevoie de putina liniste si ordine. Ea se lupta cu mine, cu singuratatea mea, cu adolescentul rebel din mine care tinde sa exagereze ... Ea este ANGIE, e un fotograf nemaipomenit, un psiholog pe care vi-l doresc sa-l aveti si voi atunci cand totul e hoatic, e o femeie frumoasa, calda, calma si inocenta ... ea e un prieten care merita sa il ai in preajma pentru tot restul vietii!

in ore tarzii cand linistea apasa ...

tigari aprinse in ore tarzii scaldate-n raze de luna,

ganduri pierdute si ofilite-n alte strangeri de mana,

chipuri fantomatice, buze uscate si trupuri straine,

toate-s ascunse-n miscarile erotice ale unei feline.

se misca languros printre dare de scrum,

se lasa purtata precum urma de fum,

se modeleaza printre degete meschine,

ce vor, cat mai parsiv, sa o domine.

e doar ea pe-un cerceaf ingalbenit de timp,

nu-i pasa, nu crede si nici nu mai viseaza,

sta tolanita pe-un pat cu viata-n contratimp,

si multe priviri fanteziste care-o fixeaza.

nu viseaza, nu crede si nici nu-i mai pasa,

nu simte nici degete care frenetic o apasa,

nu simte nici suflarea buzelor uscate,

se ineaca doar in a trupurilor pacate.

nu stie ce a fost si nici ce vrea sa fie,

dar se pierde zilnic incadrata intr-o rama de fotografie!

Vreau sa am doar 18 ani!

Desi nu's atat de batrana, desi parca ieri faceam 18 ani si cantam "imnul" acestei varste ... vreau sa am doar 18 ani.
vreau sa traiesc din nou acea senzatie ca sunt om matur dar parca nu in totalitate, vreau sa fiu din nou la "granita" dintre copilarie si maturitate, vreau sa simt din nou ca pasesc in viata asta plina de responsabilitati pe care credeam pe atunci ca le "purta" cu usurinta. vreau sa fiu din nou copil si sa ma grabesc si fiu matur. vreau sa cant "am doar 18 ani, sunt nebun, iubesc si nu am bani". ecuatia nu s-a schimbat foarte mult: sunt nebuna dar cu ceva responsabilitati, deci nu mai pot fi nebuna complet, iubesc cand apuc, printre picaturi si cu ceva mai multa grija pentru ca acum stiu cum e sa iubesti iresponsabil, fara sa imi pese ce o sa se intample mai tarziu si daca o sa sufar. am ceva mai multi bani dar evident si cheltuieli mai multe ... doar 18 ani nu mai pot spune ca am.
cand cineva ma intreba ce varsta am spuneam cu mandrie, clar, tare si raspicat: "optsprezece ani!" ma simteam mandra ca sunt "privita" de adulti ca fiind una de a lor, desi niciodata nu era asa, in ochii lor tot un copil eram, puteam bea alcool ( in mod oficial) ... ma simteam un adult in devenire, puteam merge in cluburi, puteam sa beau, puteam sa ma comport iresponsabil ca doar aveam 18 ani si puteam sa folosesc varsta pe post de scuza daca aveam probleme. puteam canta "am doar 18 ani" ca si cum melodia aia fusese scrisa doar pentru mine, pentru sufletul meu tanar care deabia inflorea, era scrisa pentru toate greselile, specifice varstei, pe care urma sa le fac, dar nu imi pasa ca le fac.
acum am ceva mai mult de 18 ani, acum pot sa beau alcool dar n-o mai fac, acum pot sa merg in cluburi dar nu mai merg, acum pot sa ma comport ca un copil dar nu mai are niciun farmec pentru ca stiu ca nu mai sunt unul. acum pot sa fac sau am facut tot ce visam la 18 ani dar nu mai e aceelasi sentiment de nou. acum, ca am facut toate astea, mi se pare plictisitor, monoton si prea usor. acum am crescut si mi-au crescut si asteptarile, comportamentul a devenit unul mai rigid si mai matur.
acum nu pot sa ma cant melodia aia pentru ca stiu ca nu-mi mai apartine, stiu ca versurile ei nu mai sunt scrise pentru mine si sunt geloasa pe cei care au doar 18 ani.

...

mi-e dor ... de tot ce-am fost si stiu ca n-am sa mai fiu, de toti cei care au trecut cu pasi repezi prin viata mea, de cei care s-au oprit pentru un moment si mi-au rapit cateva vise. mi-e dor de ce simteam si stiu ca nu mai pot simti, mi-e dor de amintirile pe care nu le mai stiu. mi-e dor de copilarie si de miresmele ei, de inocenta ei, de culorile ei, de vocile ei si visele atat de puerile care atunci imi pareau atat de importante. mi-e dor de verile care treceau lent si bland peste varsta frageda. mi-e dor de vise si sperante. mi-e dor de noptile instelate cand nu stiam ce inseamna viata!

mi-e dor sa fiu tot ce nu mai sunt, mi-e dor de noi, mi-e dor de vara aia in care eram doar doi, de fluturi in stomac, de bataile inimii peste 100 cand te vedeam, de mirosul tau, de ochi, de buze, de atingerea calda, de bratele care ma inconjurau si ma inchideau in inchisoarea ta unde eram doi ...

nu, nu vreau in trecut doar ... imi aduc aminte. maine o sa imi revin, maine o sa fie mai bine! :-)

they tried to break my spirit many times before
but i won't let go of it without a war
cause i'm not that easy to break
and i'll keep on fighting them untill i'm not awake.

it's called life!

Ma intreb ce e mai rau, mai grav: sa fii un visator idealist care mai crede in toata lucrurile frumoase, in iubire, in adevar, in bine, in copilarie, in prietenii, in familie, in Craciun ... sau sa fii un pesimint realist care a realizat ca toate conceptele alea frumoase sunt overrated ?
ce e mai grav? sa ai multe asteptari, sa visezi mult, sa speri ca si tie ti se pot intampla lucruri bune sau sa renunti la tot, sa iei viata asa cum e si sa incerci sa ii supravietuiesti in fiecare zi cate putin?
mi s-a spus in ultimul timp ca sunt prea pesimista, prea dura, ca exagerez cu realismul meu, dar de ce sa visez cand realitatea ma "izbeste" in fiecare zi, de ce sa nu spun lucrurilor pe nume, de ce sa nu vad totul alb sau negru. probabil sunt atat de realista pentru nu imi plac jumatatile de masura, nu accept compromisurile, nu vreau un " nu stiu", decat un "da" sau "nu". probabil asta inseamna maturitate, poate stiu ce vreau de la viata si ce nu, poate imi cunosc limitele, stiu de unde plec si unde vreau sa ajung.
am renuntat la vise din copilarie si la optimism atunci cand am realizat ca nu ies toate asa cum vreau eu, oricat de mult mi-as dorii, oricat de mult as visa si indiferent daca sunt o persoana care merita acele lucruri sau nu. pur si simplu ... cateodata nu iese.
asa ca de ce sa imi pierd timpul visand cand sunt multe alte lucruri si persoane care au nevoie de atentia mea acum, nu vreau sa ma inchid intr-o lume imaginara pe care eu mi-o creez, o lume unde totul iese cum imi doaresc eu, doar ca mai tarziu sa ma loveasca realitatea in plex si sa-mi spuna: "trezeste-te ba ca nu e chiar asa. maturiseaza-te, uite-te putin in jurul tau si realizeaza ca nu e totul atat de roz pe cat visai. trezeste-te, du-te la munca, da o fuga si pe la facultate, invata, ia-ti examenele, du-te acasa si culca-te ca esti epuizata!"
asta-i realitatea mea, nu exista printi transformati in broaste raioase, nu exista castele peste pajisti de miere si lapte, nu exista printese si ponei, nu exista " ... si au trait fericiti pana la adanci batraneti"...
poate e trist, stiu, dar asta e realitatea, nu o reneg pentru ca este trista, nu incerc sa o "indulcesc" cu sperante care nu isi au rostul, nu ma mint c-o sa fie mai bine, dar nici nu ma deprim c-o sa fie mai rau pentru ca habar n-am ce-o sa se intample .

It’s a common belief that positive thinking leads to a happier healthier life. As children we are told to smile, be cheerful, and put on a happy face. As adults we are told to look on the bright side, to make lemonade, and see glasses as half full. Sometimes reality can get in the way of our ability to act the happy part though. Your hope can fail, boyfriends can cheat, friends can disappoint. It’s in these moments, when you just want to get real, drop the act, and be your true scared unhappy self.

fata morgana

are-o "carcasa" cam dura, da, la prima sau, mai bine zis, primele vederi, e cam dificila, cam rea, cam pesimista, critica prea mult, priveste prea incruntat, cam prea directa, nu zice prea multe si atunci cand zice, mai mult "inteapa" ... si parca zambeste cam rar. da, isi poarta "carcasa" care ii tine de cald cum isi poarta mecul casa-n spate!
parca merge si prea hotarat, face pasii mari, mai mult alearga, parca nu prea vorbeste, nu intra in discutii. parca nu saluta pe toata lumea, parca nu zambeste din politete ... parca nu prea suporta ea formalitatile. parca e rece, parca evita pe toata lumea.
she's a tough shell to crack, dar daca-ti pierzi timpul in incercarea de a o cunoste parca se schimba situatia, defapt, se schimba total ... daca ajungi s-o cunosti parca e o alta persoana, desi isi pastreaza unele asperitati, caracteristice personalitatii, dar parca ... vorbeste mult, poate prea mult, si rade din orice prostie, ti-e aproape, te asculta si, daca poate, te ajuta, nu prea te critica, mai mult te sfatuieste si te lasa sa iti faci alegerile, indiferent care ar fi ele, iti e alaturi. parca e dedicata ... prietenilor si vietii. e directa, dar asta pentru ca nu stie sa minta, "inteapa", dar doar pentru a se apara, pentru a se ascunde. nu-i place politetea pentru ca e doar o modalitate de a te baga in seama cu "japca".
am realizat ca e dura pentru ca viata a fost dura cu ea. a invatat din trecut si a renuntat la asteptarile unui viitor incert. e pesimista pentru ca nu mai viseaza, se rezuma la lucrurile concrete din viata ... si ia viata-n piept, pentru ca nu ii place sa se ascunda, sa se eschiveze.



ce-mi plac mie aparentele astea dulci si inselatoare, un fel de fata morgana in desert. pentru cei cu neuroni pe minus care se vad deasupra tuturor pe meritul altora, care cred ca eticheta de blugi conteaza: sa ma *** pe ea de carpa ...aaa, si: " Nu te sufar, am observat ca te cam supar, O sa ne intelegem bine, bai nu te sufar!"

everybody is free to ware sunscreen

Ladies and Gentlemen of the class of '97,
Wear sunscreen. If I could offer you only one tip for the future, sunscreen would be it. The long term benefits of sunscreen have been proved by scientists, whereas the rest of my advice has no basis or reliable then my own meandering experience. I will dispense this advice....now.
Enjoy the power and beauty of your youth. Oh, nevermind, you won't understand the power and beauty of your youth until they've faded, but trust me in 20 years, you'll look back at photos of yourself and recall in a way you can't grasp now how much possibility lay before you and how fabulous you really looked. You are not as fat as you imagine.
Don't worry about the future, or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum.
The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind: the kind that blindsides you at 4pm on some idle Tuesday.
Do one thing every day that scares you.
Sing.
Don't be reckless with other people's hearts; don't put up with people who are reckless with yours.
Floss.
Don't waste your time on jealousy. Sometimes you're ahead, sometimes you're behind. The race is long, and in the end, it's only with yourself.
Remember compliments you receive; forget the insults. (if you succeed in doing this, tell me how).
Keep your old love letters; throw away your old bank statements.
Stretch.
Don't feel guilty if you don't know what you want to do with your life. The most interesting people I know didn't know at 22 what they wanted to do with their lives; some of the most interesting 40 year olds I know still don't.
Get plenty of Calcium. Be kind to your knees -- you'll miss them when they're gone.
Maybe you'll marry, maybe you won't. Maybe you'll have children, maybe you won't. Maybe you'll divorce at 40; maybe you'll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary.
Whatever you do, don't congratulate yourself too much or berate yourself, either. Your choices are half chance, so are everybody else's.
Enjoy your body: use it every way you can. Don't be afraid of it or what other people think of it; it's the greatest instrument you'll ever own.
Dance...even if you have no where to do it but in your own living room.
Read the directions (even if you don't follow them).
Do not read beauty magazines; they will only make you feel ugly.
Get to know your parents; you never know when they'll be gone for good.
Be nice to your siblings: they're your best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.
Understand that friends come and go, but what a precious few should hold on. Work hard to bridge the gaps and geography and lifestyle, because the older you get, the more you need the people you knew when you were young.
Live in New York City once, but leave before it makes you hard.
Live in Northern California once, but leave before it makes you soft.
Travel.
Accept certain inalienable truths: prices will rise, politicians will philander, you too will get old; and when you do, you'll fantasize that when you were young, prices were reasonable, politicians were noble, and children respected their elders.
Respect your elders.
Don't expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund, maybe you'll have a wealthy spouse, but you never know when either one might run out.
Don't mess too much with your hair or by the time you are 40, it will look 85.
Be careful whose advice you buy, but be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia; dispensing it is a way of wishing the past from the disposal--wiping it off, painting over the ugly parts, and recycling it for more than it's worth.
But trust me, I'm the sunscreen.